Anotimpuri (final)


 

Dar toamna … ei cu toamna e cu totul si cu totul alta poveste.

Toamna e…. o doamna. O doamna frumoasa , distinsa , inteleapta , atat de inteleapta ca poate fi si copila nazdravana – ati vazut doar copaci zapaciti infloriti in octombrie – poate fi si voluptoasa vara , mai calma si mai tandra poate iar in momentele de tristete poate fi si insingurata iarna.

Imi place toamna , o ador, o respect , o iubesc. Soarele-i mai bland , lumina filtrata , fosnet moale de frunze , adieri …fructe coapte , arome amestecate de racoare , roua , rod…

Padurea-si etaleaza nebunia de culori , verde crud ca iarba abia mijita sau verde stins , galben verzui , sau de granata , chihlimbar , rubin si ruginiu, fiecare frunza e un tablou in miniatura , unic , irepetabil… Trunchiuri albe de mesteceni , ca argintul strecurat , profilati pe un cer atat de inalt ..Mi-e dor de mireasma pamantului arat , de aburii ce se ridica dimineata in ceturi fine , de mirosul ierburilor arse pe campuri…

Imi plac diminetile brumate cand copacii isi plang incet plecarea , calm , fara hohote , fara suspine , aproape cu resemnare , frunza cu frunza… Iubesc amurgurile toamnei , bacoviene , violete , melancolice… Mi-e dor de mireasma crizantemelor ce se iau la intrecere cu frunzele. La nici o alta floare nu intalnesti atata diversitate , atata bogatie de forme si culori, tufanele marunte , albe ca musetelul ,simple sau batute , roz ca brandusele sau galbene ca floarea soarelui , bulgari uriasi ca bulgarii de zapada sau delicate petale infoiate , rupte de pe un portelan chinezesc , tufe revarsate, brate de flori , iubitele mele crizanteme inflorite pana la prima zapada si dincolo de ea… Pana si tristetea ei imi place. Tristetea ploilor , nesfarsitelor ploi de toamna , cu picuri aproape inghetati turnand in suflet doruri ascunse. Atatea emotii , atatea trairi , atatea sentimente , toate se regasesc in toamna. E anotimpul iubirilor , mature, profunde…

“ E ora cand iubirile se coc

la focul bland al asfintitului de an

cand toamnei despletite-i mai adun

arama frunzelor pierduta , ban cu ban.

E ora regasirilor tarzii

cand cernem intunericul din noi

cand aurul se-alege-n boabe mari

dintre nisipuri stinse , din noroi

E ora cand se-asterne peste noi

albastrul dor al altor inceputuri

cand asteptam , cuminti si visatori,

un anotimp sa ne preschimbe-n fluturi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s