poza din portofel


Cautand nu stiu ce hartoage prin minunata mea geanta mi-am gasit portofelul.

Unul mare , barbatesc , in care nu tin mare lucru , niste carduri de acces pe la metro , niste bonuri , diverse carti de vizita , o lista de cumparaturi scrisa  de mama pe cand traia , o pozisoara de-a Crinei de cand era mica si parea ca-i copilul strazii , un calendar trecut de mult da’  are pe el un crang de mesteceni – e de pe vremea cand , la scoala corespondam cu o rusoaica din Moscova – si in spatele lor inca o fotografie , aproape stearsa de vreme. Doi copii , o fetita de vreo 10-11 ani si-un baietel de vreo 3-4 ani , blonziu cu parul in ochi , imbracati ea cu o rochitica cu carouri , el cu niste pantaloni scurti cu bretele. Imi amintesc rochita , era alb crem , avea fermoar pana sus , gulerul mare rasfrant iar carourile erau cu rosu si bleumarin. Pantalonii erau dintr-un fel de jerse de culoare bleu turcoaz. Baietelul era fratele meu Muguras iar fetita eram eu. Amandoi , la mamaie la Robesti , in gradina din fata. In spatele nostru se vede prispa casei , din scandura , peste care saream in gradina. Langa casa era un nuc cu nuci varatice din care ne scobea tataie mieji gustosi iar noi ne innegream pe maini de la cojile lor , straturile cu zambile batute roz , mandria lui mamaie , via din fata cu struguri buni si parfumati , un mar dulce , caisi si visini pe langa gard …

Amintiri… mi-e al naibii de dor de vremea aceea. Nu aveam nicio grija. Dimineata beam lapte proaspat muls de la capra noastra cu care plecam apoi la pascut ori pe coasta la ferma ori pe izvor la coana Trifonia. Ne strangeam o gasca de copii din vecini si toata ziua alergam prin soare fara teama de „radiatii nocive” de „ploi acide” . Luam mancare la noi – branza cu rosii (fara alte ingrasaminte decat balegarul) si mamaliga rece , beam apa din izvor (cea mai plata din cate exista) , adunam flori si impleteam coronite.  Rontaiam frunze de macris , dulci acrisoare , sau petale de flori de gutui , mancam poroambe si pere padurete fara sa ne doara burta , ne zdreleam genunchii si dadeam cu tarana sa se usuce , iar tepii din talpile desculte ii scoteam cu ac trecut prin flacara.  Seara joaca la drum pana noaptea tarziu cand abia ne adunau ai nostri de prin pomi si gradini. Si eram sanatosi. Si veseli. Copiii nostri  n-au apucat asa ceva. Habar n-au cum miroase fanul proaspat cosit , laptele l-au pomenit doar la cutie , florile de camp sunt doar in enciclopedii sau in poze pe net , joaca lor e plina de violenta si vorbe urate – sau nu e joaca … In vremea copilariei mele satul meu era frumos , cu flori la porti si case ingrijite. Gardurile erau proaspat varuite si lumea iesea seara la poarta , pe canapea la povesti. Era agitatie , lumea muncea , se deplasa , vindea si cumpara , producea. Acum…. nu stiu ,  uitam de traiul linistit , uitam de obiceiuri sanatoase , uitam de valori … Uitam …. ne raman doar amintiri intr-o fotografie alb-negru…

Anunțuri

5 gânduri despre „poza din portofel

  1. Lumea evolueaza? Ha! N-as zice, mai degraba involueaza. Eu una asa simt. Si vad ca nu mi-s singura, atata timp cat si tu, si prietenii tai vizibili si cei virtuali recunosc evidentul
    Frumos si plastic ai grait, fata draga! Mi-a venit aroma de copilarie pe langa nari! Si s-au aburit ochii. Cred ca s-a lasat ceata……
    cu drag

  2. m-au fascinat intotdeauna oamenii cu portofele d-astea interesante. al meu e tare lipsit de imaginatie: carduri d-astea de cumparaturi (ca aici la supermarket e o moda sa ai asa ceva :D), cardul pt tren, sirul de bilete pentru transportul in Viena si niste maruntis…

  3. Frumoase gânduri! Şi atât de adevărate! Fără să părem (doar) nostalgici, aşa este. erau vremuri mai simple şi mai frumoase. Iar copilăria chiar era copilărie. Din toate „nimicurile”, ştiam să găsim prilej de bucurie, râs şi voie bună. Şi ştiam să învăţăm să iubim natura, unde ne simţeam cel mai bine. Copiii de azi au atât de multe, poate chiar prea multe şi nu mai ştiu să descopere bucuria. Îi văd pe mulţi dintre ei atât de blazaţi, obosiţi şi nemulţumiţi şi-mi pare rău pentru ei.
    Iar amintirea bunicilor – chipuri atât de dragi – m-a emoţionat şi mi-a amintit de bunicuţii mei dragi, pentru care noi, nepoţii, eram „lumina ochilor”. În curtea dumnealor erau numai bunătăţi! Şi noi ne înfruptam din toate cu bucurie!
    O zi frumoasă!

    PS. Ce frumoase sunt brânduşele din header!

  4. Frumoase mai sint amintirile din copilarie…Lumina era mai dulce, lumea era infinita, si dragostea bunicilor…caldura sufletelor lor…Aaah ! M-ai emotionat, Daiana !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s