povestea Chiorului


sau povestea cu cocosul rosu.

A inceput  candva , anul asta , mai exact pe la 1 aprilie  cu doua cutii piuitoare pline de ghemotoace pufoase , galbene , tarcate si un singur ghemotoc rosu.

S-a dovedit a fi singurul rosu inchis nu roscat pal , nu pestritat , ci rosu rosu si peste toate, cocos.

O vreme a fost vedeta in grupul sau – destul de numeros , va amintiti doar- si pentru ca era asa colorat , devenise  preferatul lui M. Pentru noi , restul , era doar un cocosel mai aratos si atat.

Probabil ca asa ar fi ramas daca soarta nu l-ar fi transformat in cel mai iubit dintre cocosi. Si-o sa va spun acum de ce vorbesc de soarta.

Cred ca si la cocosi e ca si la oameni. Adica te gandesti , ce i-a lipsit dom’le , a avut de toate si uite ca …

La un moment dat , din vedeta , Chioru’ nostru a devenit paria societatii pasaresti din curtea noastra. Probabil ca ceilalti cocosi , invidiosi pe penajul lui care devenea din zi in zi mai stralucitor s-au gandit ca asa nu se mai poate tinand cont ca mai toate puicutele se dadeau in vant dupa el. Si-au hotarat sa-i aplice o corectie pe care s-o tina minte. Corectie care dupa ce-a fost aplicata a fost repetata zilnic ca sa-i intre bine in cap ca nu-i decat un amarat de  cocos singur. Bietul Chioru’ ajunsese sa manance pe furis , penele ii curgeau , era slab si prapadit , permanent in alerta , permanent pe fuga , permanent batut.

Pana intr-o zi cand l-am gasit cu capul varat intr-o gaura de langa gard  si cu o gasca de pasaret pe langa el caraind amenintatoare si carandu-i ciocuri si pinteni in spate. Atunci am decis – asa nu se mai poate , sunteti niste nesimtiti , o gasca de cartier rau famat , in concluzie ne mutam. Si l-am mutat pe Chioru’ din curtea pasarilor in gradina.

O vreme au mers toate bine. Chioru’ nu se departa prea mult de gard , inca simtea nevoia de companie , chiar asa rautacioasa fiind dar erau de-ai lui. Apoi parca ii venise si lui apa la moara – ia uitati-va la mine , am toata iarba asta la dispozitia mea , doar a mea , proaspata , verde si cruda si gustoasa , si atata pamant de scormonit si gaze de vanat. Luzerilor , sic! Si ceilalti cocosi caraiau amenintator si plini de invidie prin plasa gardului.

A trecut vremea… Usor, Chioru’ a capatat curaj si gustul pentru calatorii mai lungi . Adicatelea chiar si pana la poarta mare. I-a luat cam o saptamana sa-si faca vant pana acolo dar si cand a ajuns… Dupa ce-a studiat situatia timp de inca o saptamana a gasit bresa. O bucata de lemn deplasata de la locul ei era spatiul perfect pentru a se strecura dincolo , in lumea larga. Chior, chior, chior , chior ,  ce aventura , ce de iarba , cat de mare , cate seminte si cate gaze si balcaze … In timpul asta noi gandeam – mare prostie am facut ca l-am lasat aici , uite , a iesit din curte , unde sa-l cauti in serparia asta de buruieni , daca l-a mancat vreun caine , daca l-a luat cineva ca-i blegut rau. O noapte intreaga a stat Chioru’ fugit si inca o jumatate de zi. Deja ne luasem gandul cand colo , pe cand ma chinuiam sa scot niste buruieni ce aud dincolo de gard ; chior, chior, chior, chior , chior… M. , vino repede , a aparut Chioru , hai sa-l aducem acasa pe haimana. Si l-am adus. Nu pentru mult timp pentru ca pana ne-am prins noi de locul de fuga a mai trecut o saptamana daca nu chiar doua si Chioru’ repeta figura cu parasitul domiciliului ori de cate ori avea ocazia. In sfarsit , am astupat gaura , toate bune si frumoase , gata nu mai are pe unde iesi ca pe la Max (care tocmai isi croise o ditamai poarta in gardul de sarma)  nu o sa indrazneasca. Consolarea asta n-a tinut mult pentru ca Monsieur Chioru’ capatase gustul plecarilor si daca tot explorase partea din dreapta era tot mai tentanta aventura si pe stanga. Iar Chioru’ , spre deosebire de alti cocosi , incercat destul in scurta-i viata, era un cocos inteligent. Asa ca si-a desavarsit tactica de trecere frauduloasa a granitelor gradinii chiar pe sub nasul granicerului de temut , Max. Se apropia incet , aproape imperceptibil de fasia arata , se studiau reciproc minute in sir , uneori chiar zeci de minute , apoi , o clipa de neatentie a lui Max si Chioru’ era dincolo. Hm, da , aici era parca si mai interesant , pe partea asta putea sa ajunga si in vie si daca mai mergea putin ajungea chiar la fratii sai cei rai dar pe partea cealalata la portita din spate. Ha , ce ocazie buna sa le faca in ciuda  ca ei stateau inchisi intr-un spatiu cu mult sub standardele UE iar el , ei bine , nu doar ca avea spatiu excedentar dar era liber de-a dreptu’. Sa plece cand vrea si unde vrea . Ei bine , hai sa recunoastem , sa plece da dar sa se intoarca … cateodata revenirea in tara era imposibila , normal atata timp cat vinovatul principal era „multpreavigilentul Max” care se ghida dupa principiul  „daca tot a scapat ceva sa iasa macar sa nu mai intre inapoi”, drept pentru care Chioru’ si-a petrecut destule nopti cocotat pe gramada de lemne din „tara nimanui”.

Viata aventuroasa si furtunoasa. Chioru’ se latise-n aripi , se lungise-n picioroange. Doar ce-l vedeai aparand de prin vreun colt , alergand cracanat ca un strut in miniatura la farfuria cu boabe si la strachina cu apa. Ca dupa cateva minute sa-l vezi / auzi pe dincolo de gard.

Intre timp , gasca de scandalagii devenise din cale afara de furioasa si dornica de razbunare. Astfel ca imediat ce-au avut ocazia – ocazie ivita destul de curand din motive  de Max lasat liber in gradina l-au incoltit si batut pe Chioru’ mai ceva ca-n filmele americane cu mafioti sicilieni. Nici macar tehnica strutului n-a mai functionat ca l-au inghesuit in cotet si l-au ciocanit pana i-au spart capul. L-am scos de acolo mai mult mort decat viu , l-am oblojit , vreo doua zile a fost capiu iar a treia zi a inviat Chioru’ . De atunci am zis , fie ce-o fi , duca-se unde-o vrea , mai bine sa-l manance vulpea decat sa-l mai bata golanii astia.

Doar ca golanimea se umpluse intre timp de paduchi si Chioru’ nu putea sa faca exceptie. A luat si el parte cu toata lumea  la Marea despaduchere a lor si a custilor aferente – Chioru’ avea si el ladita lui – si-a trecut odata cu ceilalti printr-un alt pericol de moarte : intoxicatia cu fosfor in care-a a pierit mai bine de o zecime din efectiv. Dar Chioru’ , desi atins , a avut zile si mai cu vitamine , mai cu albastru de metil , a scapat si din incercarea asta.

Oho , deja era altceva,  capatana sparta se refacuse ( mai avea o zona cheala pe la ceafa unde penele n-aveau sa mai creasca vreodata dar se masca destul de bine cu pletele specifice cocosilor). Nu-l mai interesau certurile marunte din curtea din spate. Isi vedea de ale lui cele zilnice , trecerile dintr-o parte in alta a gardului ocupandu-i cea mai mare parte din timp. Era o provocare zilnica care devenise aproape un drog. Tentatia pericolului. Pana’ntr-o zi cand revenirea i-a fost aproape fatala. O clipa de neatentie si s-a trezit inhatat de ciuf si zgaltait bine,  bine.  A urmat o maraiala , a zarit ametit un colt de cusca ( parca nu-i a noastra – Doamne ajuta, e a lui Max – s-a zis cu mine) , strigate  -Max , nu ! , Max , lasa-l ! , Max , fir-ai sa… , topaieli , stanga , dreapta , pe loc , o bufnitura si s-a trezit aruncat violent la vreo cinci metri mai departe. S-a tarat mai mult pana in spatele casei unde conform procedurii de criza si-a varat capul in prima gaura intalnita asteptand inevitabilul. Si din nou a avut zile – Tata draga , crezi sau nu dar lasa naibii cutitu ala ca n-are nici pe dracu , poate doar cateva pene smulse  , in rest e bun zdravan – cu exceptia capului care numai zdravan nu e daca ,uite , nici un sfert de ora n-a trecut si el e iar la parleaz.

O asemenea isprava nu putea ramane fara urmari in plan evolutiv. Pentru ca doua domisoare puicute, satule de certurile interminabile din curtea din spate , de vesnicele batai intre cocosimea bantuita de hormoni colcaitori si de lupta pentru suprematie si-au facut intr-o buna zi vant peste gard in teritoriul Chiorului. Cateva zile le-a privit circumspect nestiind ce sa creada. Vor sari  oare la el? Si astea vor bataie? Le lasa in pace chioraind neincrezator , parasind locul de masa , lasandu-le pe ele sa manance intai , cedandu-le pe rand si farfuria cu seminte si strachina cu apa. Apoi , vazand ca nu-s puse pe harta , ba din contra  erau dornice de companie , s-au imprietenit la toarta. Seara , Alpinistele zburau la loc in curtea pasarilor , Chioru’ se ducea la cutia lui. Dimineata insa Alpinistele erau inapoi si Chioru’ , amabil si curtenitor dintr-o data ,  le arata gradina , le gasea cele mai gustoase rame si gandacei , le povestea despre aventurile lui cu Max …

Aventuri incheiate de altfel pentru ca gardul fusese reparat intre timp deci zona periculoasa devenise lipsita de interes. Acum avea altceva de cucerit. Si anume doua puicute , numai pentru sufletul lui. Si le-a cucerit , pe amandoua… Erau foarte multumiti cu totii. Ba chiar una dintre Alpiniste nici nu se mai ducea in cotet cu ceilalti ramanand cu Chioru’ si peste noapte. Si intr-o buna zi a fost prima care dupa indelungi cotcodaceli a facut si primul ou.

Ai fi zis ca toate vor merge struna dar n-a fost sa fie… D’aia zic , soarta, la cocosi ca si la oameni… Cand zici ca s-au asezat toate , ca viata-si urmeaza de-acum un fagas mai linistit , apare ceva care da totul peste cap… Chioru’ devenise atat de apropiat , ca un membru al familiei. Alpinistele , cu precadere cea outoare , la fel.

Buna seara , nea Marine , ce mai faci?

Sa traiesti tataie , uite aduc vaca de la pascut. Auzi tataie , m-am tinut toata ziua sa va zic. Aveti grija la pasari c-am vazut aseara un dihor tataie , era maricel si s-a dus incolo catre voi. Aveti grija , sa inchideti bine cotetu , tataie,  ca-i nenorocit rau.

Bine ca ne-ai zis , nea Marine. O sa avem grija.

Al naibii dihor. Alta grija acum. Ce facem cu Chioru’? Nu-l mai putem lasa sa doarma in gradina . Il bagam cu ceilalti in cotet. Il bagam cu cutia lui cu tot si-l acoperim sa nu-l bata golanii aia. Cateva nopti a tinut figura. Dar se pare ca n-a fost suficient. Ramase prin podea , cateva gauri carora nu le-am dat importanta cuvenita  au fost suficiente ca sa-i permita dihaniei sa patrunda …

N-am sa uit niciodata tipatul de groaza si cotcodaceala asurzitoare ce ne-a scos din casa urgent acum doua seri. Am sarit ca arsi , eu si M. si Kimi latrand ca apucatul. Am insfacat lanterna si directia cotet. Cutia lui Chioru’ , goala. Un cocos si-o puica au iesit disperati si s-au repezit sa ma ciupeasca de papuci. Chioru’ , undeva pitit printre ceilalti pui agitati , chiraitori. Nici nu ne-am gandit la altceva decat ca cine-stie-cum Chioru’ a iesit din cutie si s-a iscat un scandal cocosesc. L-am luat pe Chioru’ si l-am pus inapoi in cutia lui – o sa-l termine astia altfel pana maine dimineata- i-am bagat destul de greu pe ceilalti doi zurbagii  la loc in cotet , am inspectat toate colturile , le-am linistit pe puicute , i-am certat pe cocosi si ne-am dus la culcare. Cam dupa o ora , Kimi sare ca ars si incepe sa latre , din cotet cotcodaceli disperate si strigate – nu exagerez- strigate de groaza. Doar in camasa de noapte , in papuci si tras in graba o geaca pe spate ma duc val vartej la cotet. Kimi latra , gainile cotcodacesc , strigatele de groaza nu se opresc. Ca in filmele proaste , lanterna nu se aprinde din prima , M. striga de sus intrebandu-ma ce se intampla , eu tremur de frig si nu nimeresc sa deschid usa de la cotet. In sfarsit reusesc , gainile parca, parca se mai calmeaza dar cateva caraie inca innebunite… Intre timp vine si M. , inspectez iar cotetul , nimic suspect… Ridic capacul de la cutia lui Chioru’ si atunci aud din nou chiraitul de groaza si-l vad pe bietul Chioru’ intr-o balta de sange si realizez grozavia.

Madalin , vino repede , l-a mancat pe Chioru’.

Cine l-a mancat?

Dihoru’

Cum , pe Chioru’???? Mai, saracu’ de el. – ii tremura vocea si simteam ca e pur si simplu dat peste cap. Chioru’ era preferatul lui. Cred ca n-ar fi fost mai afectat daca dihoru l-ar fi gatuit pe cel mai mare dintre pui , ar fi intrat la victime colaterale , dar Chioru’!

Chioru’ care trecuse prin atatea , care suferise atat, care supravietuise atator incercari , tocmai lui , tocmai el sa aiba un asemenea sfarsit?

Chioru’ inca traia , pierduse destul de mult sange , abia mai respira dar inca traia.

Trebuie sa-l tai, saracul de el. Saracul de el… Cred ca a repetat chestia asta de vreo cinci ori pe putin. A incercat de cateva ori sa-l taie si nu a putut.Nu pot s-o fac. Mi-e prea mila de el. Saracul de el.

L-am luat in brate si l-am dus la baie , am incercat sa-i curat rana dar nu prea aveam ce face. Gaura din cap era prea mare , lipsea o buna bucata de piele , era plin de sange si capul ii atarna intr-o parte. L-am dus la centrala la caldura si m-am intors la M. Murmura in continuare , saracul de el , amaratul , cum de l-a gasit tocmai pe el…

In miezul noptii , la lumina unei lanterne , cu scanduri si cuie si ciocan , inghetati si necajiti ne-am apucat sa astupam gaurile din podea. Una era chiar langa lada lui Chioru’. N-a avut nicio sansa de scapare cu atat mai mult cu cat capacul fusese a doua oara fixat cu simt de rapundere. Practic l-am condamnat la o moarte sigura. Dupa mai bine de o ora am terminat toata treaba si ne-am dus la culcare. Numai somn n-a  fost desi dihania nu si-a mai facut aparitia in noaptea aia. Ieri dimineata Chioru’ inca traia dar suferea ingrozitor. Speram ca poate-si va reveni ca de ataea alte ori dar… rana era mult prea urata. Cred ca unul dintre muschii gatului fusese ros de-a dreptul pentru ca nu reusea nicicum sa indrepte capul. A incercat sa bea putina apa , a ciugulit o graunta , a incercat sa se ridice dar a cazut pe spate. L-am pus inapoi in cutie , uimiti si impresionati pana la lacrimi de vointa lui de a trai. L-am lasat pana spre seara , tot sperand ca situatia se va imbunatati. Ca va fi o minune si Chioru’ se va ridica… Chioru’ era doar un luptator , nu un cocos oarecare. Dar n-am mai avut ce face si in final vazand ca nu mai are nicio putere si cat se chinuia , aproape plangand M. i-a scurtat suferinta.

N-am vrut sa-i fac nicio poza asa , ranit. Prefer sa-mi aduc aminte de el zdravan. Inca il cautam cu privirea prin gradina si-l asteptam sa apara din vreo tufa cu mersul lui leganat de strut aruncandu-si picioarele in laturi …

Anunțuri

5 gânduri despre „povestea Chiorului

  1. O Doamne .. un adevarat roman. Am citit mai intai numai putin … apoi am devenit curios sa vad ce se mai intampla si uite asa am citit eu tot.
    Si eu am avut o puicuta preferata si tocmai pe aia a luat-o uliul care s-a bagat nu stiu pe unde pentru ca tot tarcul gainilor a fost acoperit cu plasa. De atunci am zis ca nu o sa mai am animale de care sa ma atasez .. in afara de catel pe care tot Max il cheama.

  2. oh, Daiana… prinsesem drag de Chioru’. Povestea m-a prins, m-am trezit zambind, dar am inghetat la finalul asta tragic. A avut personalitate Chioru’ si a murit ca un erou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s