ma tem


Inca ma consider tanara desi „tinerii frumosi si liberi” (deja demonetizata expresie) m-ar putea cataloga fara drept de apel „o baba „, uitand ca varsta de pensionare a crescut cam mult pentru nivelul de trai pe care-l avem acum. Nu am stofa de intreprinzator, sunt un simplu functionar la o companie – nu dau nume sa nu se interpreteze- functionar fara perspective (lucru stipulat clar in fisa postului – posibilitati de promovare – fara), aruncata de soarta la o margine de tara, candva cu potential, in prezent un biet targ de provincie, nu „m-a dus capu’ ” sa incep ceva pe cont propriu aici, nici sa-mi caut „libertatea” pe alte meleaguri; asta e ,  accept „ghinionul” unei vieti absolut obisnuite fara nimic iesit din comun.Nu ne-am nascut toti invingatori , nici genii , nici cu toate ursitoarele gramada cu urari de bine. Traiesc, sau cel putin asa imi placea sa cred, o viata banala, normala, fara suisuri si coborasuri, fara o curba a lui Gauss prea pronuntata; prefer liniaritatea si nu ma vait, nici titlu de glorie nu-mi fac din asta. La urma urmei trebuie sa faca cineva si treburile marunte, cineva trebuie sa sape, cineva trebuie sa spele si WC-uri, cineva trebuie sa mature gunoaie, sa pazeasca, sa cladeasca, sa…, sa….

Asta nu ma impiedica totusi sa ma tem. Deocamdata sunt bine in universul meu stramt, in casa mea, in gradina mea, cu neamurile mele, cu maruntele mele impliniri si umilele mele necazuri, cu copiii mei mai mult sau mai putin realizati decat ai altora (exista intotdeauna capra vecinului de referinta), nu judec pe nimeni, nu detin adevarul absolut, incerc sa nu acuz daca nu ma loveste direct, incerc sa inteleg – atat cat ma duce mintea si experienta mea de femeie trecuta de-o  varsta, nu foarte citita, nici prea dusa la biserica, nici prea culturalizata pe la concerte pop – rock – simfonice, inca nu fac diferenta intre „la major” si „do minor” , am crescut cu jumatatea de ora de muzica populara de la pranz de pe vremea lu’ nea Nicu pe care-o ascultam la „aparat” doar ca sa nu pierd cealalta jumatate de ora cu „muzica popoarelor”. Nu m-a dat mama nici la pictura, nici la pian, sa nu mai vorbesc de vioara sau alte „culte”; n-am fost pe la simpozioane, n-am admirat alte simeze decat pe cele ale defunctului „fond plastic”, muzeele vazute de mine le numar pe 10 degete iar pentru concediile in strainatate imi ajung cele de la una singura (stanga sau dreapta- care vreti voi la alegere). Ma induioseaza puii de matza, cateii vagabonzi, copiii de orice neam si oamenii in varsta, nu neaparat in aceasta ordine. Nu spun oamenii batrani ci doar cei in varsta. Si revin la tema. Ma tem.

Ma tem ca intr-o zi, daca o voi apuca, voi fi si eu in varsta, poate pensionara cu o pensie in nici un caz nesimtita, poate voi fi neputincioasa, poate voi fi bolnava, urata, stirba, balbaita, incoerenta, depasita de vremuri;  poate voi avea nevoie de cineva sa-mi poarte de grija, ca ai mei fi-vor departe. Poate n-o sa am cu ce, poate n-o sa am cu cine. Poate ziua buna de azi va trece si cine stie ce va aduce ziua de maine. Da, e un motiv perfect egoist, ma tem pentru mine. Dar nu uitati ca oricui i se poate intampla. Soarta nu ocoleste pe nimeni. In final ajungem toti in acelasi loc;  mari si mici, bogati si saraci si azi inca tineri si frumosi si liberi…

Si maine…?

De ce-as rade de cei mai jos decat mine? De ce i-as blama pentru ignoranta – nu e vina lor ca au avut ghinion cum nu e nici meritul meu ca am avut mai mult noroc. De ce mi-as bate joc de ei? Oare mie mi-ar placea? A naibii roata se invarte mereu oricat de mult ne-am impotrivi. E o lege pe care n-o putem abroga oricat ne-am bate cu pumnul in piept – noi nu , niciodata , noi nu….

La un moment dat vom imbatrani, oricat ne-am da de ceasul mortii ca suntem tineri in simtiri. Rahat, vom fi batrani, neputinciosi, uraciosi, greoi in exprimare, plicticosi, depasiti, expirati vor spune unii… Ce-ar insemna asta, ca trebuie sa disparem in neant pur si simplu, sa nu le mai stam in cale celor inca frumosi si liberi si biologic inca tineri?

Ma tem. Si-o spun cu toata responsabilitatea uneia inca – spun inca- tanara. Si-atat!

 

 

Anunțuri

Un gând despre „ma tem

  1. Si eu ma tem. Eu nici macar copii n-am, dar ma linisteam cu gandul ca s-o gasi o posibilitate sa intru la un azil. Asta pana cand mi-a zis mama ca la azil trebuie sa ai pensie ca lumea, nu cum o sa am eu, ca bugetara amarata ce sunt acum. Cinic, dar are dreptate. Cumva, pana la pensie achit ratele la casa, apoi, daca am noroc mai traiesc in ea o vreme, dupa care tre’ s-o vand ca sa imi finantez azilul. Ce oare as fi putut face, daca n-am veleitati de om de afaceri si nici intre straini nu-mi place sa traiesc?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s