Pentru voi


1 martie

N-am mai desenat de multa vreme aici.

N-am mai avut nici timp si nici rabdare – desenul cu mouse-ul nu mi-e asa la indemana. Va doresc o primavara minunata! Iar pasionatilor de desen – vizitati site-ul asta. O sa va placa!

Anunțuri

pentru Gabica


si stilul ei organizat.

de fiecare data cand am plecat de la IKEA mi-am promis ca ma voi intoarce acolo cu cardul plin si neinsotita. N-am reusit asta pana acum dar mai am timp. Totusi , de fiecare data cand am plecat de la IKEA n-am plecat cu mana goala. Mult , putin , dupa buget coane Fanica dar tot m-am ales cu ceva . Si pe langa marfa , cu o gramada de idei. Cum sunt o impatimita a farfuriilor si castroanelor nu puteam rata asa ceva ,

luate la distanta de cateva luni bineinteles si foarte ieftine.

Iar culorile parca sunt rupte din faianta mea de la bucatarie.

Suportul asta de vase mi se pare cel mai bun avut vreodata si nu vorbesc in van. E foarte usor de curatat , se aseaza foarte bine , e indemanatic si incapator – vedeti bine cate incap in el. Am incercat sa-l schimb cu un altul clasic – stiti voi din plastic colorat cu fel de fel de compartimente pentru tacamuri etc. Dupa doua saptamani l-am dus in beci si cel de la IKEA si-a reluat locul de cinste.

Fara poze dar „pe cuvant” : cutiile de carton pentru haine si alte diverse chestii sunt fenomenale. Foarte incapatoare , foarte rezistente , foarte ieftine. Am podul plin , se vand la set de doua bucati. Am vazut de curand ceva similar , ceva mai mici si duble la pret in alt hipermarket pe care-l vizitez frecvent aici la Giurgiu. Am luat si o ” lazy Susan” – e un fel de platou din lemn , rotativ , extrem de confortabil cand ai mai multe lucruri de pus pe masa gen paine , condimente  etc. si la care trebuie sa ajunga toata lumea . Si merge perfect pe masa mea rotunda din bucatarie.

Tot de aici mi-am luat doua cutii pentru acte , din material si cu fermoar. Acolo arunc tot ce-mi pica in materie de acte , retete , facturi , documente importante pana le vine randul la sortare – intre noi fie vorba cam acolo raman ca acolo nu se baga nimeni si deci nu se pierde nimic.

Cat despre panzeturi , pai de acolo provine panza pentru terasa. Si cea veche care m-a tinut doi ani si cea noua montata anul asta. Castroane de bambus , abajur din hartie pentru lustre la fete , lampadare tot din hartie , suporturi pentru pungile din plastic , cosuri din nuiele si alte dracovenii tot de pe acolo le-am achizitionat. Cel mai mult imi place raionul de la iesire cel cu chilipiruri – marfa returnata , cu mici defecte sau care a fost expusa si se vinde la un pret mai mult decat rezonabil. De acolo i-am luat Crinei patul care m-a costat cat o comoda noua cu patru sertare. Daca imi pare rau de ceva e ca n-am avut destui bani pentru o bucatarie de la ei. Ce mi-as fi dorit era peste puterea noastra financiara. In plus cea pe care o am acum e la o cincime din pretul lor. Si poate fi imbunatatita cu accesoriile lor. Si ca tot veni vorba si pentru ca nu ma pot abtine iata si ultimele achizitii.

Pot sta la fel de bine pe masa , agatate de un carlig sau prinse direct pe perete gratie spatelui drept. Pot fi garnisite cu linguri de lemn , tacamuri de folosinta zilnica , ierburi aromatice , condimente , tot ce-ti trece prin cap si incape.

Eu am sa le prind asa:

Acum insa sunt asa:

Iar cutiile isi asteapta randul la decorare pentru ca am descoperit de curand „Tehnica servetelului” si astea se preteaza la fix pentru decorat si populat apoi cu diverse maruntisuri.

Cam atat deocamdata de la IKEA dar promit ca tot ajung eu odata acolo cu cardul plin , singura si cu timp berechet de haladuiala.

Voi ce v-ati luat de pe acolo? 🙂

Depresia


„depresia poate fi la un moment dat din cauze organice si atunci nu mai ai cum sa lupti singur cu ea”

Nu prea as fi de acord cu asta. Mai degraba invers. Gandurile negre aduc raul in corpul nostru.

Pornesc in dezbatere de la comentariul Cristinei , care pune pe tapet cateva probleme pe care fiecare (am tupeul sa cred asta) le-am trecut ( sau nu ) la un moment dat.

Eu cel putin , da , le-am experimentat cam pe toate , pornind de la nemultumirea fata de viata mea. Nu stiu daca zic bine , poate cuvantul ales vi se va parea prea dur dar , da , eram invidioasa pe ceilalti. Mi se parea ca nimic din ce aveam eu nu avea importanta /greutatea celor avute / traite de altii. In goana de a compara permanent viata mea cu a lor faceam de multe ori – de cele mai multe ori – alegeri gresite , alegeri atat de gresite care nu de putine ori m-au dus in pragul disperarii / prapastiei. In liceu imi invidiam colegele slabanoage pentru ca eu eram mai plinuta. De fapt aveam 1.57 inaltime si 57 de kg deci nu eram exagerat de plinuta. Eram o fata de la tara , sanatoasa tun, care manca un kil de mere pe zi fara sa aiba probleme. In timp ajunsesem sa plang din orice si sa ma cert cu mama ca „m-a facut o grasa”. Iar mama – biata de ea – imi spunea ” n-ai cu cine sa semeni grasa , nu te uiti la mine si la taica-tu’ , inca esti copil , esti sanatoasa si zdravana , o sa ai timp sa ajungi o stafidita cand vor da necazurile peste tine .” Acum ii dau dreptate. N-aveam cu cine sa seman altfel si uneori slabesc de la o zi la alta sau ma ingras peste noapte. Am incetat de mult sa-mi mai fac probleme de genul asta pentru ca stiu ca el , persoana nr. 1 din viata mea , ma iubeste si sluta de-as ramane. Ma iubeste pe mine , sufletul care sunt si nu corpul care-a imbatranit , care s-a cocarjat pe ici pe colo , care s-a ridat si a albit inainte de vreme. Stiu ca-n ochii lui sunt aceeasi de atunci , fata durdana , cu obraji rosii si parul valvoi care adormea in fiecare seara cu un mar sub perna. Dar asta n-o stiam pe-atunci si mare of aveam pe lume si pe viata.

Apoi eram necajita ca n-aveam pe nimeni. Prieteniile/ iubirile  acelea legate in liceu , finalizate intr-un act de casatorie erau pentru mine ceva de neatins. Chiar ma gandeam c-o sa mor nemaritata – sau ma rog fara sa-mi gasesc vreodata sufletul pereche. Mai tarziu mi-am dat seama ca 90% din cazuri s-au terminat cu un divort la fel de rapid. Eu in schimb sunt mai indragostita ca oricand si inca-mi traiesc dragostea cu toate ale ei , bune si rele ( ca doar viata nu-i doar lapte si miere , e nevoie si de sare si de piper si de cate-o muratura uneori ca sa nu ti se aplece).  Dar a trebuit sa le traiesc pe toate eu ca sa le inteleg. Hm, ce simplu ar fi fost sa fiu mai receptiva la tot ce-mi spunea biata mama. N-as fi irosit atata timp pretios plangandu-ma de ce nu am.

Nu , hotarat lucru , depresia nu are cauze organice. Depresia este o stare de spirit care nu se datoreaza vreunei lipse de minerale sau mai stiu eu ce din organism. Depresia tine de perceptie. Si perceptia poate fi educata.

De fapt am inceput de la intrebarile Cristinei. „Voua vi se intampla sa aveti astfel de ganduri? V-a placut casa de la bun inceput? Va place in continuare? Daca nu, ce faceti cand aveti nemultumiri in privinta ei?”

Sigur ca am avut astfel de ganduri. In special pe vremea cand stateam la bloc. Pe vremea cand , la ultimul etaj fiind , imi ploua in casa ca vecinul din stanga nu-si reparase izolatia pe cand vecina din dreapata nu avea acest gen de probleme pentru ca eu o reparasem. Mai mult , vecinii de sub mine n-aveau chiar niciun fel de probleme de izolatie. Acum ei sunt tot acolo, la bloc , mai mult sau mai putin la ultimul etaj. La mine e aer curat la ei sobolanii urca pe scara iar aerul e irespirabil. E drept , ei calca pe asfalt , eu am si iarba. Nu-i London Park la mine , la capitolul peisagistica inca mai am de studiat si incercat dar ghioceii mei din spatele casei – care se incapataneaza sa iasa in fiecare an desi eu ii tot scot si-i insir prin alte si alte colturi ale gradinii- fac mai mult decat toate peluzele tunse , rase si frezate pentru ca sunt ai mei. Si ce daca gradina mea nu e la cele mai inalte standarde. Sunt atatea primaveri si veri si toamne de incercat si atatea ierni de visat. Casa , da , e tencuita Cristinico dar podul nu e izolat. Nu mai zic de mansarda visata ca e departe si pierd caldura pretioasa prin pod. Ei , asta e , dar daca n-aveam nici atat? Tot frunzaresc niste bloguri interesante despre decoratiuni si mobilier si tendinte si aranjamente. Ma uit lung la bucataria mea care – fara sa ma laud- e mare (prea mare ma gandesc cu ciuda uneori) si frumoasa dar nu stiu cum naiba se face ca desi suntem doar noi doi si catelul, e la fel de dezordonata de parca am fi o armata. In permanenta sunt insirate cel putin cinci cani- ca doar am colectie , ce naiba- sapte farfurii – si mancam doar o data pe zi- un numar dublu de furculite , linguri si alte ustensile , minunatul dressing la care am muncit cu drag e aproape gol pentru ca rufele stau mult mai bine pe canapeaua din living sau pe scaunele din bucatarie asteptand sa fie calcate – dar n-am chef de calcat in fiecare saptamana , nici macar in fiecare luna , asa ca mai au de asteptat pana-mi vine cheful sau vreun musafir si atunci le pitesc vad eu pe unde si cand le mai gasesc.  Dar asta inseamna ca cineva traieste in casa asta si ca nu e un muzeu. Am o mare nemultumire ca inca n-am o biblioteca si dragele mele carti stau pe langa pereti in camera Crinei. Ce sa le fac? Au avut si zile bune. O sa-mi cumpar eu un circular si-o sa-mi fac si biblioteca. Nu ma mai cramponez de multa vreme de lucruri pe care nu le-am facut. Viata merge inainte cu sau fara ele. Nu mai fac de multa vreme bilanturi si balante. Ma multumesc sa constat si atat. Da , uneori ma apuca lehamitea. Si atat. Imi trece. Totul e sa nu te lasi dus de mirajul adancurilor. Sa-ti amintesti sa traiesti. Altceva ma streseaza pe mine insa. Ceva ingrozitor , mai ingrozitor decat casa neterminata , mobila desperecheata si covorul ros pe alocuri. E teama de singuratate. Abia atunci ma apuca depresia sau mai bine zis disperarea. Si abia atunci realizez cat e acum de bine , ca indiferent cum ar fi in jurul meu , nu sunt singura. Si incerc sa ma bucur de fiecare clipa de nesinguratate.

bricolaj – cabina dus


La inceput baia mea de serviciu arata astfel : cabina de dus , rotunda rotunjoara si foooooaaaaarte transparenta. Ca doar de’ , nu facea inca nimeni dus acolo fapt pentru care era tare curata. Intre timp insa , adica dupa marea stramutare am descoperit dezavantajele. Apa foarte dura si necesitatea de a sterge geamul dupa fiecare folosire. Ceea ce nu se intampla decat daca eram eu cea care intra acolo. Stropi peste stropi de calcar. Ba mai mult , nici nu puteam ascunde nimic in cabina – gen ligheane cu diverse in diverse stadii de lucru , fel de fel de felurite de sampoane , sticlute si sticlutele etc- ca se vedeau de la o posta. Eh si am gasit solutia salvatoare , autocolant transparent. Ca doar sunt specialista de acum in colantari.

Ba mi-am permis sa fac si modele , am preluat onduleurile de pe pereti si pe cabina de dus si acum arata cam asa:

Această prezentare necesită JavaScript.

lehamite…


chiar nu stiu cum va e voua mie insa mi-e o lehamite de moarte. Nu simt nimic legat de sarbatorile astea. Dar chiar nimic… O fi vremea de vina. E cald , atat de cald ca as putea jura ca vine primavara , aerul miroase a primavara , iarba proaspat rasarita , pamantul reavan dupa amarata de ploaie de acum o saptamana , ceata de dimineata si soarele lancav de la pranz… Destul ca toata toamna a fost ger de-au crapat si pietrele si florile. Na , acu’ vine primavara la mijloc de decembrie. Imi amintesc , in primul meu an aici a nins fix de 1 noiembrie. Dupa douazeci de ani sa zic mersi daca voi vedea un fulg in ianuarie. An prost – an prost? cine mai stie , sigur a fost insa un an nesuferit , de-a ‘ndoaselea… Nu am cumparat brad , poate voi cumpara – sigur trebuie sa cumpar dar probabil peste inca o saptamana , daca vor aparea pe aici – pana una alta n-am vazut… 

Singurul copil pe care-l avem acum in casa si anume Kimi nu a plans de dorul bradului deci mai asteptam. Nu vrea nici portocale – oare d’aia miroase a primavara , ca nu miroase-a portocale ? , nu vrea nici ciocolata nu vrea nici jucarii ca n-am gasit nicio scrisoare pentru Mos.

Da , ideea e ca oricat m-as stradui parca am o panza pe creieri , o lentoare si-n gandire si-n privire ca sa nu mai zic de  miscare. Mai mult , leandrul pe care l-am bagat in casa ( ca era plin de boboci) a inflorit. Pai cum sa mai cred ca vine iarna , cum sa-mi miroasa a Craciun? Nu tu ger , nu tu zapada inghetata scrasnind sub talpi , nu tu perdea de fulgi rotitori in vazduh , nici macar un viscolas acolo , nimic , doar soare , uscaciune ,  cald , nesuferit de cald. Chiar mi-e dor sa am chef de sarbatori , mi-e dor de vremea cand alergam sa cumpar cadouri , podoabe pentru pom , fructe si dulciuri , lucram in nestire ca sa termin pana la venirea Mosului plovarul sau bluza sau rochita sau pardesiul sau cine mai stie ce minune. Lucram goblen sau tricotam sau pictam cu fetele tablouri pe pietre de rau. Acum ma oboseste chiar numai gandul…

Da , deja am obosit … Pa …

 

 

din nou acasa


dupa aproape doua saptamani de bananaiala prin minunata noastra tara – vorba unui banc , pacat ca e locuita .

Am plecat luni dimineata pe 20 iunie , o zi placuta , numai buna de drum lung si lung a fost de la Giurgiu pana la Deva la un foarte bun prieten din facultate al lui M. Ca traseu am optat pentru A1 pana la Pitesti , apoi minunata Vale a Oltului – nu am stat decat sa bem o cafea intr-o parcare din Caciulata destul de pustie de altfel- Sibiu si destinatie. Prietenii nostri  locuiesc in Simeria  , un orasel patriarhal la vreo 10 km de Deva , cu multe case vechi si noi , cu gradini inflorite – n-am mai vazut nicaieri o asemenea abundenta de hortensii . In Simeria n-am avut ce vizita in afara de parcul dendrologic la care am ajuns dupa o plimbare pe jos pe stradutele inguste destul de tarziu spre seara. Bineinteles ca ne-a prins si o buricica de ploaie destul cat sa-mi strice cateva cadre cu plante si flori.

A doua zi am mers la Deva , voiam sa vedem cetatea cocotata sus pe-un deal gen Tampa din Brasov. Din pacate telefericul era in revizie si alt drum de acces nu era disponibil ( poate doar vreo poteca dar am renuntat). Am facut cateva poze , am vazut complexul sportiv asezat chiar la poalele dealului , complex care a dat lumii atatea campione la gimnastica si care se pare ca e inchis de ceva vreme. Pacat….

Am plecat apoi la Hunedoara. Castelul Huniazilor era partial in renovare dar se putea vizita. Hm… ruine , cu cateva mobile vechi amestecate cu ceva oribil din placaj de provenienta mult mai apropiata de zilele noastre. O ghioaga , o armura , o secure , cateva vase si cam atat. O biserica frumoasa in centru , un magazin cu ceramica traditionala – de unde am si achizitionat doua obiecte- in rest ruine comunisto-capitaliste. Blocuri jerpelite , fostul combinat siderurgic demolat sau gata sa cada , tristete…

De la Hunedoara ne-am intors in Simeria nu inainte de a bea o cafea la Cincis la motel de unde am admirat minunata priveliste a lacului lucind bland in soare printre colinele inverzite.

Putin timp la dispozitie , altfel ar fi fost  mult mai multe de vazut dar eram in trecere si ne astepta un alt drum lung catre Moldova.

Ne-am despartit de prietenii nostri – la care ne-am simtit excelent – cu promisiunea ca vom reveni – dar cine stie cand ?!…

La noua eram deja in drum spre Alba Iulia – nu ne-am oprit , am trecut prin Jidvei unde pe langa viile renumite am vazut si o livada protejata cu plase antigrindina – si iarasi ne-am promis ca vom lua si noi asa ceva de la Dedeman.

Am continuat catre Sovata , Praid , intrand in munte , „deplangand” cele mai „defavorizate judete ale tarii” , atat de defavorizate ca nu vedeai altceva decat vile si pensiuni care mai de care mai aratoase si fitoase. Lacul Rosu – tot nu stiu de ce-i spune rosu- ne-a primit cu acelasi debarcader putred de acum 10 ani , cu locuri de parcare pe marginea drumului dar ,atentie , era parcare cu plata , cu un targ de nimicuri si bagatele de provenienta China , cu kurtos si bere , cu caini vagabonzi , cu terase pustii si  chelneri care ti se adresau in maghiara. Nu s-a schimbat mai nimic mi-am zis – ba da , lipseau tarabele cu tricotaje din lana netoarsa , obiectele cioplite din lemn si ceramica locala. Ei si da , mai jos catre cheile Bicazului rasarisera niste moteluri si pensiuni , abil pitite  in desisul padurii.

Cheile Bicazului , peisaj salbatec si dureros de frumos , un potential imens , infim exploatat – poate face ceva madam frunza verde in privinta asta desi ma indoiesc precum trestia in vant. De ce ar face ceva in locurile cunoscute lasate in paragina cand sunt atatea sali de sport , piscine si telegondole sau ce-or mai fi de facut prin locuri de care n-a auzit nici dracu.

Am ajuns in Piatra pe la orele serii , frumosul oras al lui „Pinalti” strajuit de Pietricica si ne-am simtit acasa. O umbra de tristete ca nu mai avea cine sa ne astepte – Cornelia , matusa lui M. cat si Valicu , sotul ei , un rus cat muntele , sunt plecati de ceva vreme  pe cea lume. Dupa o scurta aprovizionare in piata (locul preferat al lui M.) ne-am dus acasa. Apartamentul ne astepta asa cum il lasasem. Mai pastra inca ceva din atmosfera draga noua pentru ca nu am vrut sa schimbam nimic acolo dupa disparitia  , sa spunem „parintilor nostri adoptivi”.

Obositi dar bucurosi c-am ajuns cu bine am trantit o mamaliga moldoveneasca cu lapte proaspat , cu branza framantata si smantana din belsug si-am adormit fara stiri si fara computer.

Ziua de joi a inceput cu o noua vizita la piata pentru M. si cu matura si carpa de praf in mana pentru mine. Nelocuit de multa vreme si vizitat in pripa ( doua trei zile maximum pe an ) apartamentul adunase destul praf cat sa-mi ia vreo doua zile sa-l pun la punct. Si asta am si facut in timp ce M. se delecta la bucatarie cu ocupatia lui favorita ,  gatind tocanita de ciuperci (hribi) , fiptura  de muschi de vitel adevarat la tava( se topeste pur si simplu in gura) si ciorba de muguri de vitel cu smantana. Printre picaturi am facut si cateva drumuri pe la taxe si impozite , pe la electrica si gaze dar si pe la strandul de la Batca Doamnei sau la Colibele haiducilor. Nu inainte de a aprinde cateva lumanari la mormantul celor dusi si de a imparti ceva pentru sufletul lor. Piatra e un oras de care sunt iremediabil indragostita. De-as putea muta  casa undeva  as duce-o la Piatra Neamt , pe-o culme de deal sau sub padure pe marginea lacului. Un oras frumos , extrem de curat , plin de flori si oameni minunati , cu vorba blanda si cumsecade.

Nu putea lipsi din program si-o vizita , scurta ce-i drept, la manastiri. Aproape , la nici 40 de km , Varatecul ne-a primit cu miros de tamaie si lumanari , cu murmur de rugaciune si-un cer prevestind furtuna. Furtuna care a si fost dar nitel mai departe la Targu Neamt. Dupa turul stiut si un moment de reculegere in locul unde fusesem ultima data cu Valicu am plecat catre Agapia. Agapia , plina de flori ca intotdeauna , revarsate in perdele de muscate curgatoare si begonii ca sa nu mai vorbes de trandafiri – nu , n-am furat niciun lastar desi marturisesc tentatia a existat si inca foarte mare :).

A fost prima data cand am stat la Piatra pe indelete , fara sa ne grabim sa ne intoarcem. Am facut chiar si dulceata de cirese amare – era piata plina- iar catre sfarsitul verii ne vom intoarce pentru afine , mure si bineinteles ciuperci. 🙂

Cel de Sus m-a rasplatit ca mi-am infranat pornirea de a-i devasta gradina de la Agapia cu un targ de flori din parcul orasului de unde n-am plecat fara cateva muscate curgatoare , lobelii , cercelusi , craite , begonii precum si-o ciubota de lut pe post de jardiniera.

Catre Giurgiu am plecat marti , cu escala la Berca – dormit o noapte acasa , curatat morminte la parintii mei , pus flori , aprins lumanari , cumparat carnati de Plescoi originali nu facaturi , vizita la Pusi la Cislau (sora mamei mele) , stabilite  florile pe care sa mi le puna la prins pana la urmatoarea vizita , schimb de impresii si din nou la drum.

Giurgiu ne-a intampinat asa cum il stiam , campie prafuita desi plouase binisor , drumul spre casa cu gropile de rigoare , gradina cu flori noi si…. dar despre asta in alt post. 🙂