Pentru voi

N-am mai desenat de multa vreme aici.

N-am mai avut nici timp si nici rabdare – desenul cu mouse-ul nu mi-e asa la indemana. Va doresc o primavara minunata! Iar pasionatilor de desen – vizitati site-ul asta. O sa va placa!

Publicitate

pentru Gabica

si stilul ei organizat.

de fiecare data cand am plecat de la IKEA mi-am promis ca ma voi intoarce acolo cu cardul plin si neinsotita. N-am reusit asta pana acum dar mai am timp. Totusi , de fiecare data cand am plecat de la IKEA n-am plecat cu mana goala. Mult , putin , dupa buget coane Fanica dar tot m-am ales cu ceva . Si pe langa marfa , cu o gramada de idei. Cum sunt o impatimita a farfuriilor si castroanelor nu puteam rata asa ceva ,

luate la distanta de cateva luni bineinteles si foarte ieftine.

Iar culorile parca sunt rupte din faianta mea de la bucatarie.

Suportul asta de vase mi se pare cel mai bun avut vreodata si nu vorbesc in van. E foarte usor de curatat , se aseaza foarte bine , e indemanatic si incapator – vedeti bine cate incap in el. Am incercat sa-l schimb cu un altul clasic – stiti voi din plastic colorat cu fel de fel de compartimente pentru tacamuri etc. Dupa doua saptamani l-am dus in beci si cel de la IKEA si-a reluat locul de cinste.

Fara poze dar „pe cuvant” : cutiile de carton pentru haine si alte diverse chestii sunt fenomenale. Foarte incapatoare , foarte rezistente , foarte ieftine. Am podul plin , se vand la set de doua bucati. Am vazut de curand ceva similar , ceva mai mici si duble la pret in alt hipermarket pe care-l vizitez frecvent aici la Giurgiu. Am luat si o ” lazy Susan” – e un fel de platou din lemn , rotativ , extrem de confortabil cand ai mai multe lucruri de pus pe masa gen paine , condimente  etc. si la care trebuie sa ajunga toata lumea . Si merge perfect pe masa mea rotunda din bucatarie.

Tot de aici mi-am luat doua cutii pentru acte , din material si cu fermoar. Acolo arunc tot ce-mi pica in materie de acte , retete , facturi , documente importante pana le vine randul la sortare – intre noi fie vorba cam acolo raman ca acolo nu se baga nimeni si deci nu se pierde nimic.

Cat despre panzeturi , pai de acolo provine panza pentru terasa. Si cea veche care m-a tinut doi ani si cea noua montata anul asta. Castroane de bambus , abajur din hartie pentru lustre la fete , lampadare tot din hartie , suporturi pentru pungile din plastic , cosuri din nuiele si alte dracovenii tot de pe acolo le-am achizitionat. Cel mai mult imi place raionul de la iesire cel cu chilipiruri – marfa returnata , cu mici defecte sau care a fost expusa si se vinde la un pret mai mult decat rezonabil. De acolo i-am luat Crinei patul care m-a costat cat o comoda noua cu patru sertare. Daca imi pare rau de ceva e ca n-am avut destui bani pentru o bucatarie de la ei. Ce mi-as fi dorit era peste puterea noastra financiara. In plus cea pe care o am acum e la o cincime din pretul lor. Si poate fi imbunatatita cu accesoriile lor. Si ca tot veni vorba si pentru ca nu ma pot abtine iata si ultimele achizitii.

Pot sta la fel de bine pe masa , agatate de un carlig sau prinse direct pe perete gratie spatelui drept. Pot fi garnisite cu linguri de lemn , tacamuri de folosinta zilnica , ierburi aromatice , condimente , tot ce-ti trece prin cap si incape.

Eu am sa le prind asa:

Acum insa sunt asa:

Iar cutiile isi asteapta randul la decorare pentru ca am descoperit de curand „Tehnica servetelului” si astea se preteaza la fix pentru decorat si populat apoi cu diverse maruntisuri.

Cam atat deocamdata de la IKEA dar promit ca tot ajung eu odata acolo cu cardul plin , singura si cu timp berechet de haladuiala.

Voi ce v-ati luat de pe acolo? 🙂

doar pietre

ce va sugereaza?

Această prezentare necesită JavaScript.

Depresia

„depresia poate fi la un moment dat din cauze organice si atunci nu mai ai cum sa lupti singur cu ea”

Nu prea as fi de acord cu asta. Mai degraba invers. Gandurile negre aduc raul in corpul nostru.

Pornesc in dezbatere de la comentariul Cristinei , care pune pe tapet cateva probleme pe care fiecare (am tupeul sa cred asta) le-am trecut ( sau nu ) la un moment dat.

Eu cel putin , da , le-am experimentat cam pe toate , pornind de la nemultumirea fata de viata mea. Nu stiu daca zic bine , poate cuvantul ales vi se va parea prea dur dar , da , eram invidioasa pe ceilalti. Mi se parea ca nimic din ce aveam eu nu avea importanta /greutatea celor avute / traite de altii. In goana de a compara permanent viata mea cu a lor faceam de multe ori – de cele mai multe ori – alegeri gresite , alegeri atat de gresite care nu de putine ori m-au dus in pragul disperarii / prapastiei. In liceu imi invidiam colegele slabanoage pentru ca eu eram mai plinuta. De fapt aveam 1.57 inaltime si 57 de kg deci nu eram exagerat de plinuta. Eram o fata de la tara , sanatoasa tun, care manca un kil de mere pe zi fara sa aiba probleme. In timp ajunsesem sa plang din orice si sa ma cert cu mama ca „m-a facut o grasa”. Iar mama – biata de ea – imi spunea ” n-ai cu cine sa semeni grasa , nu te uiti la mine si la taica-tu’ , inca esti copil , esti sanatoasa si zdravana , o sa ai timp sa ajungi o stafidita cand vor da necazurile peste tine .” Acum ii dau dreptate. N-aveam cu cine sa seman altfel si uneori slabesc de la o zi la alta sau ma ingras peste noapte. Am incetat de mult sa-mi mai fac probleme de genul asta pentru ca stiu ca el , persoana nr. 1 din viata mea , ma iubeste si sluta de-as ramane. Ma iubeste pe mine , sufletul care sunt si nu corpul care-a imbatranit , care s-a cocarjat pe ici pe colo , care s-a ridat si a albit inainte de vreme. Stiu ca-n ochii lui sunt aceeasi de atunci , fata durdana , cu obraji rosii si parul valvoi care adormea in fiecare seara cu un mar sub perna. Dar asta n-o stiam pe-atunci si mare of aveam pe lume si pe viata.

Apoi eram necajita ca n-aveam pe nimeni. Prieteniile/ iubirile  acelea legate in liceu , finalizate intr-un act de casatorie erau pentru mine ceva de neatins. Chiar ma gandeam c-o sa mor nemaritata – sau ma rog fara sa-mi gasesc vreodata sufletul pereche. Mai tarziu mi-am dat seama ca 90% din cazuri s-au terminat cu un divort la fel de rapid. Eu in schimb sunt mai indragostita ca oricand si inca-mi traiesc dragostea cu toate ale ei , bune si rele ( ca doar viata nu-i doar lapte si miere , e nevoie si de sare si de piper si de cate-o muratura uneori ca sa nu ti se aplece).  Dar a trebuit sa le traiesc pe toate eu ca sa le inteleg. Hm, ce simplu ar fi fost sa fiu mai receptiva la tot ce-mi spunea biata mama. N-as fi irosit atata timp pretios plangandu-ma de ce nu am.

Nu , hotarat lucru , depresia nu are cauze organice. Depresia este o stare de spirit care nu se datoreaza vreunei lipse de minerale sau mai stiu eu ce din organism. Depresia tine de perceptie. Si perceptia poate fi educata.

De fapt am inceput de la intrebarile Cristinei. „Voua vi se intampla sa aveti astfel de ganduri? V-a placut casa de la bun inceput? Va place in continuare? Daca nu, ce faceti cand aveti nemultumiri in privinta ei?”

Sigur ca am avut astfel de ganduri. In special pe vremea cand stateam la bloc. Pe vremea cand , la ultimul etaj fiind , imi ploua in casa ca vecinul din stanga nu-si reparase izolatia pe cand vecina din dreapata nu avea acest gen de probleme pentru ca eu o reparasem. Mai mult , vecinii de sub mine n-aveau chiar niciun fel de probleme de izolatie. Acum ei sunt tot acolo, la bloc , mai mult sau mai putin la ultimul etaj. La mine e aer curat la ei sobolanii urca pe scara iar aerul e irespirabil. E drept , ei calca pe asfalt , eu am si iarba. Nu-i London Park la mine , la capitolul peisagistica inca mai am de studiat si incercat dar ghioceii mei din spatele casei – care se incapataneaza sa iasa in fiecare an desi eu ii tot scot si-i insir prin alte si alte colturi ale gradinii- fac mai mult decat toate peluzele tunse , rase si frezate pentru ca sunt ai mei. Si ce daca gradina mea nu e la cele mai inalte standarde. Sunt atatea primaveri si veri si toamne de incercat si atatea ierni de visat. Casa , da , e tencuita Cristinico dar podul nu e izolat. Nu mai zic de mansarda visata ca e departe si pierd caldura pretioasa prin pod. Ei , asta e , dar daca n-aveam nici atat? Tot frunzaresc niste bloguri interesante despre decoratiuni si mobilier si tendinte si aranjamente. Ma uit lung la bucataria mea care – fara sa ma laud- e mare (prea mare ma gandesc cu ciuda uneori) si frumoasa dar nu stiu cum naiba se face ca desi suntem doar noi doi si catelul, e la fel de dezordonata de parca am fi o armata. In permanenta sunt insirate cel putin cinci cani- ca doar am colectie , ce naiba- sapte farfurii – si mancam doar o data pe zi- un numar dublu de furculite , linguri si alte ustensile , minunatul dressing la care am muncit cu drag e aproape gol pentru ca rufele stau mult mai bine pe canapeaua din living sau pe scaunele din bucatarie asteptand sa fie calcate – dar n-am chef de calcat in fiecare saptamana , nici macar in fiecare luna , asa ca mai au de asteptat pana-mi vine cheful sau vreun musafir si atunci le pitesc vad eu pe unde si cand le mai gasesc.  Dar asta inseamna ca cineva traieste in casa asta si ca nu e un muzeu. Am o mare nemultumire ca inca n-am o biblioteca si dragele mele carti stau pe langa pereti in camera Crinei. Ce sa le fac? Au avut si zile bune. O sa-mi cumpar eu un circular si-o sa-mi fac si biblioteca. Nu ma mai cramponez de multa vreme de lucruri pe care nu le-am facut. Viata merge inainte cu sau fara ele. Nu mai fac de multa vreme bilanturi si balante. Ma multumesc sa constat si atat. Da , uneori ma apuca lehamitea. Si atat. Imi trece. Totul e sa nu te lasi dus de mirajul adancurilor. Sa-ti amintesti sa traiesti. Altceva ma streseaza pe mine insa. Ceva ingrozitor , mai ingrozitor decat casa neterminata , mobila desperecheata si covorul ros pe alocuri. E teama de singuratate. Abia atunci ma apuca depresia sau mai bine zis disperarea. Si abia atunci realizez cat e acum de bine , ca indiferent cum ar fi in jurul meu , nu sunt singura. Si incerc sa ma bucur de fiecare clipa de nesinguratate.

bricolaj – cabina dus

La inceput baia mea de serviciu arata astfel : cabina de dus , rotunda rotunjoara si foooooaaaaarte transparenta. Ca doar de’ , nu facea inca nimeni dus acolo fapt pentru care era tare curata. Intre timp insa , adica dupa marea stramutare am descoperit dezavantajele. Apa foarte dura si necesitatea de a sterge geamul dupa fiecare folosire. Ceea ce nu se intampla decat daca eram eu cea care intra acolo. Stropi peste stropi de calcar. Ba mai mult , nici nu puteam ascunde nimic in cabina – gen ligheane cu diverse in diverse stadii de lucru , fel de fel de felurite de sampoane , sticlute si sticlutele etc- ca se vedeau de la o posta. Eh si am gasit solutia salvatoare , autocolant transparent. Ca doar sunt specialista de acum in colantari.

Ba mi-am permis sa fac si modele , am preluat onduleurile de pe pereti si pe cabina de dus si acum arata cam asa:

Această prezentare necesită JavaScript.

lehamite…

chiar nu stiu cum va e voua mie insa mi-e o lehamite de moarte. Nu simt nimic legat de sarbatorile astea. Dar chiar nimic… O fi vremea de vina. E cald , atat de cald ca as putea jura ca vine primavara , aerul miroase a primavara , iarba proaspat rasarita , pamantul reavan dupa amarata de ploaie de acum o saptamana , ceata de dimineata si soarele lancav de la pranz… Destul ca toata toamna a fost ger de-au crapat si pietrele si florile. Na , acu’ vine primavara la mijloc de decembrie. Imi amintesc , in primul meu an aici a nins fix de 1 noiembrie. Dupa douazeci de ani sa zic mersi daca voi vedea un fulg in ianuarie. An prost – an prost? cine mai stie , sigur a fost insa un an nesuferit , de-a ‘ndoaselea… Nu am cumparat brad , poate voi cumpara – sigur trebuie sa cumpar dar probabil peste inca o saptamana , daca vor aparea pe aici – pana una alta n-am vazut… 

Singurul copil pe care-l avem acum in casa si anume Kimi nu a plans de dorul bradului deci mai asteptam. Nu vrea nici portocale – oare d’aia miroase a primavara , ca nu miroase-a portocale ? , nu vrea nici ciocolata nu vrea nici jucarii ca n-am gasit nicio scrisoare pentru Mos.

Da , ideea e ca oricat m-as stradui parca am o panza pe creieri , o lentoare si-n gandire si-n privire ca sa nu mai zic de  miscare. Mai mult , leandrul pe care l-am bagat in casa ( ca era plin de boboci) a inflorit. Pai cum sa mai cred ca vine iarna , cum sa-mi miroasa a Craciun? Nu tu ger , nu tu zapada inghetata scrasnind sub talpi , nu tu perdea de fulgi rotitori in vazduh , nici macar un viscolas acolo , nimic , doar soare , uscaciune ,  cald , nesuferit de cald. Chiar mi-e dor sa am chef de sarbatori , mi-e dor de vremea cand alergam sa cumpar cadouri , podoabe pentru pom , fructe si dulciuri , lucram in nestire ca sa termin pana la venirea Mosului plovarul sau bluza sau rochita sau pardesiul sau cine mai stie ce minune. Lucram goblen sau tricotam sau pictam cu fetele tablouri pe pietre de rau. Acum ma oboseste chiar numai gandul…

Da , deja am obosit … Pa …

 

 

din nou acasa

dupa aproape doua saptamani de bananaiala prin minunata noastra tara – vorba unui banc , pacat ca e locuita .

Am plecat luni dimineata pe 20 iunie , o zi placuta , numai buna de drum lung si lung a fost de la Giurgiu pana la Deva la un foarte bun prieten din facultate al lui M. Ca traseu am optat pentru A1 pana la Pitesti , apoi minunata Vale a Oltului – nu am stat decat sa bem o cafea intr-o parcare din Caciulata destul de pustie de altfel- Sibiu si destinatie. Prietenii nostri  locuiesc in Simeria  , un orasel patriarhal la vreo 10 km de Deva , cu multe case vechi si noi , cu gradini inflorite – n-am mai vazut nicaieri o asemenea abundenta de hortensii . In Simeria n-am avut ce vizita in afara de parcul dendrologic la care am ajuns dupa o plimbare pe jos pe stradutele inguste destul de tarziu spre seara. Bineinteles ca ne-a prins si o buricica de ploaie destul cat sa-mi strice cateva cadre cu plante si flori.

A doua zi am mers la Deva , voiam sa vedem cetatea cocotata sus pe-un deal gen Tampa din Brasov. Din pacate telefericul era in revizie si alt drum de acces nu era disponibil ( poate doar vreo poteca dar am renuntat). Am facut cateva poze , am vazut complexul sportiv asezat chiar la poalele dealului , complex care a dat lumii atatea campione la gimnastica si care se pare ca e inchis de ceva vreme. Pacat….

Am plecat apoi la Hunedoara. Castelul Huniazilor era partial in renovare dar se putea vizita. Hm… ruine , cu cateva mobile vechi amestecate cu ceva oribil din placaj de provenienta mult mai apropiata de zilele noastre. O ghioaga , o armura , o secure , cateva vase si cam atat. O biserica frumoasa in centru , un magazin cu ceramica traditionala – de unde am si achizitionat doua obiecte- in rest ruine comunisto-capitaliste. Blocuri jerpelite , fostul combinat siderurgic demolat sau gata sa cada , tristete…

De la Hunedoara ne-am intors in Simeria nu inainte de a bea o cafea la Cincis la motel de unde am admirat minunata priveliste a lacului lucind bland in soare printre colinele inverzite.

Putin timp la dispozitie , altfel ar fi fost  mult mai multe de vazut dar eram in trecere si ne astepta un alt drum lung catre Moldova.

Ne-am despartit de prietenii nostri – la care ne-am simtit excelent – cu promisiunea ca vom reveni – dar cine stie cand ?!…

La noua eram deja in drum spre Alba Iulia – nu ne-am oprit , am trecut prin Jidvei unde pe langa viile renumite am vazut si o livada protejata cu plase antigrindina – si iarasi ne-am promis ca vom lua si noi asa ceva de la Dedeman.

Am continuat catre Sovata , Praid , intrand in munte , „deplangand” cele mai „defavorizate judete ale tarii” , atat de defavorizate ca nu vedeai altceva decat vile si pensiuni care mai de care mai aratoase si fitoase. Lacul Rosu – tot nu stiu de ce-i spune rosu- ne-a primit cu acelasi debarcader putred de acum 10 ani , cu locuri de parcare pe marginea drumului dar ,atentie , era parcare cu plata , cu un targ de nimicuri si bagatele de provenienta China , cu kurtos si bere , cu caini vagabonzi , cu terase pustii si  chelneri care ti se adresau in maghiara. Nu s-a schimbat mai nimic mi-am zis – ba da , lipseau tarabele cu tricotaje din lana netoarsa , obiectele cioplite din lemn si ceramica locala. Ei si da , mai jos catre cheile Bicazului rasarisera niste moteluri si pensiuni , abil pitite  in desisul padurii.

Cheile Bicazului , peisaj salbatec si dureros de frumos , un potential imens , infim exploatat – poate face ceva madam frunza verde in privinta asta desi ma indoiesc precum trestia in vant. De ce ar face ceva in locurile cunoscute lasate in paragina cand sunt atatea sali de sport , piscine si telegondole sau ce-or mai fi de facut prin locuri de care n-a auzit nici dracu.

Am ajuns in Piatra pe la orele serii , frumosul oras al lui „Pinalti” strajuit de Pietricica si ne-am simtit acasa. O umbra de tristete ca nu mai avea cine sa ne astepte – Cornelia , matusa lui M. cat si Valicu , sotul ei , un rus cat muntele , sunt plecati de ceva vreme  pe cea lume. Dupa o scurta aprovizionare in piata (locul preferat al lui M.) ne-am dus acasa. Apartamentul ne astepta asa cum il lasasem. Mai pastra inca ceva din atmosfera draga noua pentru ca nu am vrut sa schimbam nimic acolo dupa disparitia  , sa spunem „parintilor nostri adoptivi”.

Obositi dar bucurosi c-am ajuns cu bine am trantit o mamaliga moldoveneasca cu lapte proaspat , cu branza framantata si smantana din belsug si-am adormit fara stiri si fara computer.

Ziua de joi a inceput cu o noua vizita la piata pentru M. si cu matura si carpa de praf in mana pentru mine. Nelocuit de multa vreme si vizitat in pripa ( doua trei zile maximum pe an ) apartamentul adunase destul praf cat sa-mi ia vreo doua zile sa-l pun la punct. Si asta am si facut in timp ce M. se delecta la bucatarie cu ocupatia lui favorita ,  gatind tocanita de ciuperci (hribi) , fiptura  de muschi de vitel adevarat la tava( se topeste pur si simplu in gura) si ciorba de muguri de vitel cu smantana. Printre picaturi am facut si cateva drumuri pe la taxe si impozite , pe la electrica si gaze dar si pe la strandul de la Batca Doamnei sau la Colibele haiducilor. Nu inainte de a aprinde cateva lumanari la mormantul celor dusi si de a imparti ceva pentru sufletul lor. Piatra e un oras de care sunt iremediabil indragostita. De-as putea muta  casa undeva  as duce-o la Piatra Neamt , pe-o culme de deal sau sub padure pe marginea lacului. Un oras frumos , extrem de curat , plin de flori si oameni minunati , cu vorba blanda si cumsecade.

Nu putea lipsi din program si-o vizita , scurta ce-i drept, la manastiri. Aproape , la nici 40 de km , Varatecul ne-a primit cu miros de tamaie si lumanari , cu murmur de rugaciune si-un cer prevestind furtuna. Furtuna care a si fost dar nitel mai departe la Targu Neamt. Dupa turul stiut si un moment de reculegere in locul unde fusesem ultima data cu Valicu am plecat catre Agapia. Agapia , plina de flori ca intotdeauna , revarsate in perdele de muscate curgatoare si begonii ca sa nu mai vorbes de trandafiri – nu , n-am furat niciun lastar desi marturisesc tentatia a existat si inca foarte mare :).

A fost prima data cand am stat la Piatra pe indelete , fara sa ne grabim sa ne intoarcem. Am facut chiar si dulceata de cirese amare – era piata plina- iar catre sfarsitul verii ne vom intoarce pentru afine , mure si bineinteles ciuperci. 🙂

Cel de Sus m-a rasplatit ca mi-am infranat pornirea de a-i devasta gradina de la Agapia cu un targ de flori din parcul orasului de unde n-am plecat fara cateva muscate curgatoare , lobelii , cercelusi , craite , begonii precum si-o ciubota de lut pe post de jardiniera.

Catre Giurgiu am plecat marti , cu escala la Berca – dormit o noapte acasa , curatat morminte la parintii mei , pus flori , aprins lumanari , cumparat carnati de Plescoi originali nu facaturi , vizita la Pusi la Cislau (sora mamei mele) , stabilite  florile pe care sa mi le puna la prins pana la urmatoarea vizita , schimb de impresii si din nou la drum.

Giurgiu ne-a intampinat asa cum il stiam , campie prafuita desi plouase binisor , drumul spre casa cu gropile de rigoare , gradina cu flori noi si…. dar despre asta in alt post. 🙂

pentru ca nu ma pot abtine – inca o data

nu , de data asta nu e vorba de seminte cum ati banui. Drept e ca din diverse motive am ajuns mai rar prin centru dar… am ajuns. Si ca sa fie treaba oabla ce credeti ca as fi putut cumpara? Normal , niste farfurii ca nu mai luasem de mult nimic. Iar astea chiar mi-au placut , numai bune de completat colectia. Si cate doua c-asa le sta bine. 🙂

Din gradina mamei

Această prezentare necesită JavaScript.

tristeti…

de ce „tristeti”, va veti intreba… Pastele este o sarbatoare a bucuriei , a renasterii , a invierii… E primavara …

Si totusi pentru mine e un motiv de tristete. Pe 26 aprilie a murit mama mea. S-au implinit opt ani de cand a plecat intr-o lume mai buna. Iar in anul in care a murit , 26 aprilie era Sambata Pastelui. Deci inevitabil , indiferent de data la care pica Pastele in fiecare an nu-l pot uita pe cel indoliat de acum opt ani. Si nu pot fi altfel decat trista. Am sa va rog sa ma iertati de pe acum daca in preajma sarbatorilor mari – Sf. Maria ( o chema Maria) , Paste , Sf. Nicolae (pe tata asa-l chema) , Craciun – nu ma voi putea bucura pe deplin , nu voi posta si nu prea voi raspunde. Nu voi fi in apele mele… Nu voi avea unde merge si nici cu cine vorbi….

Telefon peste moarte – Adrian Paunescu

În lumea numelor straine,

Ma simt, si eu, un strainez,

Iau telefonul lînga mine

si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama

Ca neamul meu, acum, e frînt,

Mi-e dor de tata si de mama,

Dar nu au numar, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata

si în necunoscut ma zbat,

îi sun pe mama si pe tata,

Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca

si aparatul n-are ton,

Deodata aflu si tresar ca

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,

Cu lacrimi bine va cuvînt,

Si uit ca ati plecat departe

Si n-aveti roaming, sub pamînt.

Formez un numar, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar stiu ca mort e cel ce moare

si nu mai vine înapoi.

Si, vai, de-atîta timp încoace,

Va chem si-n visuri, sa v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,

Probabil, cînd o fi sa mor,

Am sa va caut în morminte,

Pe-un numar de interior.

Acesta e unul din motivele pentru care-l pretuiesc ata de mult pe Adrian Paunescu.

 Va doresc sa fiti sanatosi si fericiti alaturi de cei dragi voua.

poza din portofel

Cautand nu stiu ce hartoage prin minunata mea geanta mi-am gasit portofelul.

Unul mare , barbatesc , in care nu tin mare lucru , niste carduri de acces pe la metro , niste bonuri , diverse carti de vizita , o lista de cumparaturi scrisa  de mama pe cand traia , o pozisoara de-a Crinei de cand era mica si parea ca-i copilul strazii , un calendar trecut de mult da’  are pe el un crang de mesteceni – e de pe vremea cand , la scoala corespondam cu o rusoaica din Moscova – si in spatele lor inca o fotografie , aproape stearsa de vreme. Doi copii , o fetita de vreo 10-11 ani si-un baietel de vreo 3-4 ani , blonziu cu parul in ochi , imbracati ea cu o rochitica cu carouri , el cu niste pantaloni scurti cu bretele. Imi amintesc rochita , era alb crem , avea fermoar pana sus , gulerul mare rasfrant iar carourile erau cu rosu si bleumarin. Pantalonii erau dintr-un fel de jerse de culoare bleu turcoaz. Baietelul era fratele meu Muguras iar fetita eram eu. Amandoi , la mamaie la Robesti , in gradina din fata. In spatele nostru se vede prispa casei , din scandura , peste care saream in gradina. Langa casa era un nuc cu nuci varatice din care ne scobea tataie mieji gustosi iar noi ne innegream pe maini de la cojile lor , straturile cu zambile batute roz , mandria lui mamaie , via din fata cu struguri buni si parfumati , un mar dulce , caisi si visini pe langa gard …

Amintiri… mi-e al naibii de dor de vremea aceea. Nu aveam nicio grija. Dimineata beam lapte proaspat muls de la capra noastra cu care plecam apoi la pascut ori pe coasta la ferma ori pe izvor la coana Trifonia. Ne strangeam o gasca de copii din vecini si toata ziua alergam prin soare fara teama de „radiatii nocive” de „ploi acide” . Luam mancare la noi – branza cu rosii (fara alte ingrasaminte decat balegarul) si mamaliga rece , beam apa din izvor (cea mai plata din cate exista) , adunam flori si impleteam coronite.  Rontaiam frunze de macris , dulci acrisoare , sau petale de flori de gutui , mancam poroambe si pere padurete fara sa ne doara burta , ne zdreleam genunchii si dadeam cu tarana sa se usuce , iar tepii din talpile desculte ii scoteam cu ac trecut prin flacara.  Seara joaca la drum pana noaptea tarziu cand abia ne adunau ai nostri de prin pomi si gradini. Si eram sanatosi. Si veseli. Copiii nostri  n-au apucat asa ceva. Habar n-au cum miroase fanul proaspat cosit , laptele l-au pomenit doar la cutie , florile de camp sunt doar in enciclopedii sau in poze pe net , joaca lor e plina de violenta si vorbe urate – sau nu e joaca … In vremea copilariei mele satul meu era frumos , cu flori la porti si case ingrijite. Gardurile erau proaspat varuite si lumea iesea seara la poarta , pe canapea la povesti. Era agitatie , lumea muncea , se deplasa , vindea si cumpara , producea. Acum…. nu stiu ,  uitam de traiul linistit , uitam de obiceiuri sanatoase , uitam de valori … Uitam …. ne raman doar amintiri intr-o fotografie alb-negru…

colectiile mele – dantele (3)

impropriu spus dantele , sunt doar servetele sau suporturi pentru farfurii , desperecheate , unele banale chiar dar …. Unele sunt brodate manual , altele la masina , unele au broderie aplicata mai fina sau mai putin fina , unele au pereche , altele au si fata de masa altele sunt simple bucati de material cu cate-un zbenghi intr-un colt sau o farama de dantela pe margini. Unele pot fi puse pe masa din casa altele la butuc , altele in cosul cu imparteala. Nu sunt habotnica , nu le apretez , nu strig „vai nu le atinge” dimpotriva , le folosesc la maximum. E draguta o ceasca de cafea asezata pe un suport brodat sau din dantela , nu?

Această prezentare necesită JavaScript.

februarie-rezumat (4)

am fost in vizita la cineva drag

provocarea de luni – iubim

imi pare rau ca nu am noutati pentru provocarea de azi , am avut o saptamana mai mult decat plina iar in weekend am fost plecata. Daca nu va e cu suparare revin cu o  postare mai veche care insa spune tot despre iubire.

“ Esti aici ,

langa mine

atat de aproape incat nu mai stiu

ale cui ganduri imi bat incet pe frunte.

Sunt ale tale , sau ale mele

In stoluri albe vin indragostite…

Esti aici,

nu-mi vorbesti

dar tacerea ta

spune mai mult decat orice cuvant.

Tacerea ta,

cel mai frumos poem de dragoste

Scris de vreun muritor pe pamant”

pentru sis ca tot ii plac

ilustrare partiala pentru geamana sis

Această prezentare necesită JavaScript.

Cafeaua de Duminica asta –

Exemplificare pentru Sis

e un simplu petecut de in cu niste coltisori crosetati.

colectiile mele – dantele (2)

tricotate.

Această prezentare necesită JavaScript.

casa loco (11)-prima iarna

 

Asa ziceam eu dar disputele au continuat si dupa intoarcerea lui M. acasa. Ai zice ca pentru un an ar fi deajuns. Nu , pentru ca trebuia sa inchidem casa , nu s-o lasam sa bata vanturile peste tot. In concluzie eu am zis polistiren extrudat , el a zis expandat. A fost ca el. Eu am zis de 10 el a zis ca-i suficient de 5. Acum ii pare rau ca nu m-a ascultat – peretele din nord e rece. Eu am zis calorifer sub fiecare geam , el a zis ca merge si din doi in unu .Acu tre’ sa completam. Eu am zis termopan cu 5 camere , el a zis cu 3 e suficient. Acum sufla vantul pe la balamale. Cam asta era stadiul in iarna lui 2007-2008. Izolata pe exterior , tencuita pe interior , instalatia electrica finalizata (ca mine de data asta), tocaria exterioara montata (ca el din pacate) , acoperita .

Si-a venit iarna… O iarna crancena , incrancenata , infioratoare , ingrozitoare ca sa-i parafrazez pe cei de la minunatele televiziuni.

Ne mancau talpile , apartamentul (lasat pur si simplu in paragina) devenise doar un loc de dormit si spalat. Cum terminam programul , mancam ceva pe fuga si directia casa. Doar ce-l vedeam pe M. ca se imbraca – pleci undeva ? – pai ma gandeam sa… -(stiam deja fara cuvinte ) – merg si eu – pai mai vii tu pe frigul asta ? Mergem pe jos sa stii! – Stiu , da , merg , sunt gata – Si-o porneam .

Cascam ochii pe ici pe colo , mai faceam planuri , mai faceam socoteli , mai masuram cate ceva , beam o cafea , fumam o tigara (eu) si ne intorceam. A doua zi , de la capat. Si-a naibii iarna parca nu se mai termina. Socoteam zilele , intorceam scandurile de pe o parte pe alta , mai niste saci de diverse gleturi , chituri , mai un val de vata minerala …Si iarna care nu se mai termina…

colectiile mele – suiseki (3)

Testoasa e una dintre cele mai interesante pietre din colectia mea.  Pe langa culoarea foarte veridica , fiecare placa din carapace este bordata cu un fir de piatra . Nu-mi dau seama cum s-a format aceasta piatra dar e minunata. O am de la Pusi – sora mamei , care de cand a observat pasiunea mea pentru bolovani , pe unde gaseste vreunul interesant nu pregeta in a-l  lua si bineinteles in a mi-l oferi apoi , spalat , curatat eventual lacuit ( desi se pare ca nu e indicat a fi tratate cu lac – dupa spusele colectionarilor trebuiesc doar tinute in mana , mangaiate , lustruite manual cu alte cuvinte si cam dupa 15 ani vor capata patina si luciu din ramasitele de piele si sudoare din palma sau fruntea ta).

Se pare ca dealurile Cislaului sunt pline de comori pentru ca multe din pietrele mele provin de acolo.

testoasa

testoasa

testoasa

Va urma….

Casa loco (10) – acoperis si tigla

ochi de broasca – casa scarii

 

La ochiul de broasca de la casa scarii , nu s-au mai ridicat cu zidul peste nivelul invelitoarei , s-au oprit acolo si au inchis cu scandura lateralele in ideea ca vor avea nevoie de acces cei care urmau sa ne puna tigla pe casa. Inutil , spun acum , pentru ca cei cu tigla n-au iesit pe acoperis pe acolo , Zidul nefacut atunci l-am ridicat ulterior cu baietii care mi-au facut finisajele interioare. Din pacate ce nu-i facut de la inceput se potriveste mai greu si nici acum nu dau de cap unei fante prin care iarna se strecoara vant , ploaie si zapada, indiferent de ce completari si izolari am facut mai tarziu. Nimicuri in aparenta , costisitoare mai tarziu , destul de greu de integrat ulterior intr-o structura finalizata. Un alt defect al lui Dan , golurile de la usi si geamuri n-aveau aceeasi inaltime nici sa le pici cu ceara. Nu stiu cum dracu masurase de fiecare data dar buiandrugii mei erau cand mai sus cand mai jos. Le-am descoperit la timp si l-am pus sa remedieze cum se pricepea ca el le facuse inegale.  Si tot atunci am mai modificat putin proiectul initial pentru ca partea de la drum era cam chioara. Asa ca am mai taiat (cu flexul) o usa la camera Madalinei si-am mai facut un balcon rotund spre corcodusi. Arata altfel , mai terminata parca.

Casa era ridicata la rosu , acoperisul cu scandura batuta , tigla gramada in curte si a inceput calvarul celei de-a doua echipe. Cei cu invelitoarea. Adevaratul calvar de fapt…

N-am reusit sa gasesc in tot orasul niste mesteri care sa-mi puna tigla pe casa.

Pentru ca n-am vrut nici moarta altceva decat tigla ceramica– nu tabla , nu Lindab , nu tegola , nu tigla de beton – tigla si doar tigla. Si-am gasit una misto de tot , scumpa dar buna ca la piatra nu s-a spart niciuna.

Sa revin la subiect. Cu chiu cu vai am gasit o echipa pe la Brasov , dar aveau comenzi si pe la Pitesti si prin alte parti si pe care i-am asteptat vreo doua saptamani fata de data stabilita. De cate ori sunam , un tip foooarte amabil de fel imi raspundea invariabil, „sunt pe drum doamna , trebuie sa vina.” „Dar pe ce drum sunt ,Doamne iarta-ma, ca in ritmul asta veneau si pe jos.” Ce sa mai discutam , luasera baietii avansul , tigla mea putea sa mai astepte. Cand au venit intr-un final era sa-i dau afara pe poarta dar m-am abtinut ca altii n-aveam.

Tot greseala lui M pentru ca eu ma documentasem . Sa nu dai niciodata avans la o lucrare. Daca nu vor altfel inseamna ca nu sunt seriosi. Si n-au fost pentru ca m-au lasat in final cu niste coame nepuse la partea din spate plus alte -iar le zic maruntisuri- neterminate , gen hornuri neizolate , dolii nefixate , sorturi nepuse , drept pentru care in momentul in care mi-au cerut ultima transa de bani ( ca venim noi saptamana viitoare si le rezolvam-pana atunci statusera aici tot timpul ) am zis fain frumos ca vor vedea banii cand voi vedea si eu lucrarea terminata. Nici eu n-am vazut lucrarea ca nu s-au mai intors dar nici ei banii. Patronul cu care discutasem si eu la un moment dat imi daduse de inteles ceva , Stiti , preferam sa luam banii in avans ca daca nu terminam sa nu ramanem in pierdere …. nu prea l-am bagat in seama atunci dar cand m-am trezit cu lucrarea neterminata m-am dumirit ca era o practica obisnuita. In concluzie nu mi-am mai facut procese de constiinta pentru ca intre timp altii care-au venit dupa ei sa termine mi-au luat mai multi bani decat anticipasem eu. Avantaj ei.

Iata aici ilustrarea la ce spuneam mai devreme – cos neizolat corespunzator. Iar zapada e raul cel mai mic. Dar una peste alta aveam casa invelita , putea sa vina iarna ca M. terminase misiunea. Aveam sa intru intr-un concediu prelungit , sa raman doar pe post de consultant , sa supervizez nu sa execut. Finisajele interioare si partea de instalatii aveau sa intre in sarcina lui si numai a lui.

colectiile mele – dantele (1)

pentru ca sunt o romantica incurabila , dintre colectiile mele nu puteau lipsi dantelele. Am inceput cu cateva de pe acasa pentru ca aveau valoare sentimentala , apoi m-am virusat definitiv cand  am gasit la un SH o adevarata mina de aur. Ieftine , doar 1 leu , sau uneori doua la leu. Atata munca si atat de ieftina. In concluzie nu ma pot stapani si cumpar in continuare. Uneori gasesc perechi la chestii luate cu un an in urma. Si le si folosesc , pe post de suport de farfurie la o masa festiva , ca suport de pahar sau ceasca sau tacam sau telecomanda sau ochelari. Imi place sa le vad , sa le admir, sa-mi bucur sufletul cu ele.

Iata  o prima transa – facute cu croseta – eu nu stiu sa crosetez , mi se pare mai migaloasa decat un goblen , cu atat mai mult le pretuiesc pe cele care stiu si au rabdarea necesara pentru a le face.

Această prezentare necesită JavaScript.

casa loco (9) – placa si etaj

Terminata fiind povestea elefantului abia asteptam sa urc pe scari la etaj. Parterul era intesat de popici , zeama de ciment scursa peste tot dar aveam scara si placa turnata. Vreo trei zile am tot udat-o cu furtunul ca sa nu crape si era o placere in miezul verii sastam toate trei ( eu cu fetele) si sa desenam pe unde aveau sa vina peretii. Lucru ce n-a intarziat pentru ca dupa cele trei zile mesterii au inceput ziditul. Ridicarea etajului a fost si mai rapida decat parterul. Apoi grinzile de la tavan si venea partea delicata.  Inaltimea la coama mi-a dat putintel batai de cap pentru ca nu-mi puteam imagina cum o sa arate acoperisul ca ansamblu. Una era pe hartie , alta era pe macheta si alta era sa fie in realitate. Si-am gasit modalitatea sa „vad” acoperisul  si casa gata. L-am rugat pe „Dan casa” sa ridice o grinda la varf , apoi sa intinda niste sfori ca sa vad exact unghiul de inclinare (sa nu para casa tuflita) , am facut fotografii si apoi le-am prelucrat in Photoshop. Rezultatul a fost cel de azi.

Această prezentare necesită JavaScript.

casa loco (8)-omul mai si greseste

 

Iata cateva din urmarile incapatanarii sau nestiintei sau neatentiei despre care vorbeam mai nainte.

Am avut grija ca fundatia sa fie destul de adanca dar la talpa , pe fundul santului nu am pus un strat de drenaj. Placa de la cota zero nu am izolat-o cu polistiren (inainte de turnare) dupa cum am fost sfatuita si acum ( o fi doar o parere?!!!) am o vaga senzatie de raceala/umezeala? a podelei ( parca ar fi trasa) primavara si toamna.Asta in conditiile in care sub parchet am montat totusi un strat de placi de polistiren extrudat (grosime de 10 mm daca-mi amintesc bine ,special  pentru izolare termica si fonica). Fonica este – parchetul nu scoate sunetul ala spart si enervant cand pasesti incaltat , termic , mai putin.

Inainte de turnarea fundatiei , sase mesteri mari calfe si zidari nu s-au coordonat cu instalatorul .A trebuit sa sparg betonul pentru scurgeri si alimentare cu apa. Noroc ca m-am trezit cat inca nu era prea tarziu ( adica fix inainte de turnarea placii la cota 0.

Tevile pentru apa si scurgeri le-am ingropat in pamantul de fundare (ca sa nu-mi apara prea multe  prin casa) dar nu le-am protejat suficient. Probabil ca in timp ce se umplea fundatia cu pamant, teva de alimentare cu apa rece s-a fisurat. Am descoperit acest lucru abia dupa ce era casa gata ( cu finisaje cu tot si cu noi in ea) pentru ca hidroforul pornea de nebun si fara sa folosim apa. Bineinteles ca n-am mai spart nimic dar am refacut alimentarea cu apa. De tevi la vedere n-am scapat si am mai cheltuit niste bani in plus.

Ei ,una peste alta ,  casa crestea incet dar sigur. Saptamana mea de lucru incepea lunea cu un telefon scurt de la Dan casa “ (Houston, we’ve got a problem) Doamna , avem o problema” – eu fiind Houston ma obisnuisem deja- ori ne scotea cineva din priza , ori se strica pompa (pietricele , nisip , „e de la clapet , doamna”, ori intarzia cineva cu materialele.Cea mai iritanta faza a fost la turnarea placii de la etaj cand am tinut „elefantul” blocat o juma de zi la mine in curte , ca la statia de betoane era o pana de curent si nu-mi puteau trimite materialul. Respectivul a pierdut cateva zeci de milioane in ziua aia pentru ca mai avea cateva placi programate , case la care n-a mai putut merge. Mi-am insusit vina – norocul meu , „Cristi elefant” era amic de-al lui M. si n-a iesit cu penalitati- asta e , doar nu frecam eu betonul in castron , nici sa-l las sa plece si eu sa ma trezesc pe urma ca n-am cu ce turna nu se putea. Oricum , vreo saptamana am ramas cu gatul stramb si eu si echipa , de atata uitat in zare dupa masina cu pricina. Pe de alta parte avea si „Dan casa” defectele lui. Spre exemplu , desi lucrau cu planul in fata , au uitat pur si simplu in euforia ziditului sa lase gol de usa intre bucatarie si living. Au uitat si gata . Cand s-au (m-am) trezit , zidul avea deja 1,70m si au decupat usa  cu flexul.Mergeam acolo de trei patru ori pe zi , discutam , hotaram , faceam poooooze , seara trimiteam raportul la imparatie , noaptea bananaiam pe net pentru documentare si a doua zi de la capat. Imi luasem intre timp un trocarici de Dacie veche , masina de santier , de! Merge si in ziua de azi pe aceste coclauri noroite.

Această prezentare necesită JavaScript.

restaurantul chinezesc

 

Am intrat azi pe un site http://elenaniculescu.com/  si printre altele am gasit si un articol interesant despre bunele maniere si cum se mananca anumite feluri de mancare mai speciale , nespecifice noua.

Si mi-am amintit o intamplare din studentie , aventura mea si a prietenei mele Miki la restaurantul chinezesc din Bucuresti. Pentru ca este deosebit de comica – inca rad ca proasta , singura , cand imi aduc aminte , v-o povestesc si voua.

 Cred ca eram prin anul doi de facultate , la Brasov. Stateam la camin (normal , pe atunci doar cine nu voia nu statea la camin) si aveam o noua colega de camera , Mihaela (Miki ii spuneam eu) , cu care ma intelegeam foarte bine. Tipa , desi o studenta model care nu chiulea , isi preda toate lucrarile la timp , un piculet tocilara si oricum tinuta din scurt , avea uneori sclipiri de personalitate si doruri de libertate pe care si le implinea in modul cel mai firesc (pentru ea) si surprinzator (pentru cei care o stiau cum e). Si intr-o buna zi ii vine ideea ca o plimbare la Bucuresti nu ne-ar strica , mai ales ca avea multi fosti colegi studenti in Regie , aveam unde dormi , aveam cu cine ne distra… Ma rog , ce daca era jumatea saptamanii , am vorbit , am aranjat si am plecat de nebune in Bucale sa vedem si altceva decat provincia ( care drept vorbind nu era tocmai de lepadat). Printre alte obiective prinse in plan se numara si restaurantul chinezesc. Trebuia sa incercam lucruri noi ca doar d’aia renuntam la plicticoasele cursuri de mecanica si alte alea.

Drumul l-am facut cu trenul , la clasa I , traiasca nasu’ ( erai nasi buni pe vremea aia , mai ales pentru studenti) cu acceleratul bineinteles ca altfel , cu personalul pierdeam toata distractia.

Ajunse in Bucuresti ( fara bagaje ca doar eram in vizita ) aproape de timpul pranzului ne-am zis ca asta-i momentul sa vedem nemaipomenitul restaurant. L-am gasit cu chiu cu vai , dupa vreo doua ore de cautat si intrebat , ca habar n-aveam cu ce se mananca Bucurestiul (provinciale , deh) si tremuram de emotie si mai ales de foame , la gandul minunatelor bucate ce aveam sa mancam. Intram , ne uitam lung , ne holbam la afisele insirate in chineza si ne impingem cu foc in usa de la salon. Nimic. Ne mai impingem o data , nimic. Miki isi ridica ochelarii de pe varful nasului si se mai arunca o data. Intre timp zaresc si eu un afis mai mititel cu caractere cunoscute parca si ma dumiresc. Nimerisem in perioada de pauza , se terminase masa de pranz , programul se relua undeva pe la cinci cred, cu cina. Hai c-am inceput-o bine. Radeam sa murim dar stomacul ne ghiortanea deja in toate limbile pamantului de foame. Ce sa facem , ne-am uitat la ceas , mult nu mai era ( vreo ora de asteptat) , ne-am mai plimbat putin , am mai fumat cateva tigari , ne-am facut planul cu ce-o sa comandam… In sfarsit se deschide. Super . Frumos , mirosea imbietor , lumina difuza , lume putina , majoritatea asiatici , putini europeni. Gasim o masa , nu stim sa citim , vine un chelner si ne isopteste ca e rezervata si ne duce la alta masa. Ne luam frumos catrafusele si asteptam. Masa era ok. Mai in centrul salii , mai lumina . Perfect. Si asteptam. Vine un tip , ne pune pe masa doua cartulii cu meniul si pleaca. Le luam , le deschidem , admiram copertile frumos legate si desenate , cascam ochii , cautam si partea cu caractere latine …. Pauza . Doar chineza. Facem schimb , ne mai uitam o data . Nimic . Ne ridicam , luam alte cartulii de pe masa de alaturi , gasim ce ne interesa . Cred ca eram la pamant , de foame si de ras. Si facem lista si calculam. Ne incadram. Ca sa nu pierdem nimic din ineditul locului facem planul ca fiecare sa ia altceva , si la jumate sa schimbam farfuriile. Si alegem , la aperitiv ea Ma-o-Tai eu Da-o-Wai ( nu garantez ca am scris bine dar cam asa suna), habar n-aveam ce era dar era chinezesc si normal ca ne-a bufnit rasul ca la un semnal.

Ca feluri de mancare am ales eu frigarui chinezesti cu muguri de bambus si ea orez cu nu mai stiu ce bucatele si cu sos de radacini de lotus ( sau or fi fost invers- mugurii de lotus si radacinile de bambus – nu mai conteaza) dar toate condimentate cu portii zdravene de ras ca reusiseram sa atragem atentia tuturor consumatorilor din local. Intre timp , asteptam … si asteptam… Miki se enerveaza , isi mai asaza o data ochelarii pe nas si cu mutrita ei de intelectuala ofensata se ridica uitandu-se amenintator prin local. Nimeni , adica niciun chelner , piccolo sau altceva. Intr-un tarziua vine un alt tip , cu doua tavite de lemn pe care se aflau frumos rulate doua servete. Aburind… Miki , ce dracu facem cu astea? Ne uitam in jur , cu rasul nostru pierdusem fazele de la celelalte mese. Eu il iau pe-al meu , il desfac , il impaturesc normal si-l pun langa farfurie , Miki , mai desteapta ca mine il ia , il desface , il scutura bine si-l aseaza in poala. Normal ca fata de masa s-a udat , la fel si pantalonii ei , le luam si le punem la loc pe tavita , luam si tavita si-o punem pe masa de alaturi . Ufff , am scapat si de astea. Cred ca intre timp cineva vazuse toate manevrele ca nici nu trec cinci minute si mai vine un individ ( de fiecare data era altul ) care abia tinandu-se de ras , ne mai pune pe masa alte doua tavi cu servete fierbinti si ne spune cu sughituri ca trebuie sa ne stergem pe maini cu ele. Va dati seama ca noi abia ne mai stapaneam. Aveam deja ochii inlacrimati de atata ras pe infundate. Ne-am dus pe rand la toaleta sa ne calmam ca tulburam linistea publica… Si iar asteptam…. lumea in jurul nostru manca de mult iar noi tot mai asteptam sa vina cineva sa ne ia comanda.Ne-am distrat copios vazand o tipa care comandase ceva gen chiftelute si se incapatana sa manance cu betisoarele. Farfuria mare si vreo sapte gogolaie de carne mititele. Dupa ce alerga bine chifteaua prin farfurie ( ca sosul era separat ) se chinuia s-o prinda intre betisoare , o ridica usurel , cu mii de precautiuni si la jumatea drumului spre gura o scapa la loc in farfurie si reincepea goana. Simteam ca plesnim de ras si ne felicitam ca am ales ceva care se manaca cu furculita si nu cu betisoarele. Si pe cand incercam din greu sa ne tragem sufletul vine cineva sa ne intrebe de sanatate. Ce doriti sa serviti? Ne uitam una la alta , ne mai bufneste rasul o data si reusim sa ingaimam un “ea Ma-o-Tai eu Da-o-Wai” , muguri de bambus si radacini de lotus…. fragmente de cuvinte printre sughituri de ras. Dupa alta jumate de ora mai vine un individ cu o noua tavita cu servete – deja se obraznicisera , s-or fi gandit ca de doua ore de cand stateam acolo am avut timp sa ne murdarim din nou pe maini – dar de data asta lectia era invatata , ne-am uitat complice una la alta le-am luat frumusel si ne-am sters pe maini apoi le-am aruncat neglijent pe tava inapoi. Na, ca individul ratase distractia. Daca au vazut ca nu mai au ce face ne-au adus si minunata mancare de ziceai ca au taiat porcul chiar atunci sau ca au asteptat sa creasca radacinile lotusului si mugurii bambusului. Inutil sa va spun ca eram hamesite , ca le-am dat dracu de betisoare si am cerut furculite , ca am turnat sosurile din boluri direct peste dracoveniile din farfurie si-am mancat in cel mai neaos stil romanesc , cu painea infipta-n furculita si tavalita bine prin sos. Normal ca am facut si schimbul de farfurii planificat ca doar nu asteptaseram atata amar de vreme degeaba. Tai-ul si Wai-ul isi facusera efectul asa ca nici nu ne mai pasa de altceva decat sa mancam naibii ceva ca eram terminate. La sfarsit am comandat si-o baterie de vin pe care am baut-o pana la ultima picatura si pe la 10 seara am plecat mandre din restaurant , inca tinindu-ne de burta de ras , cu juma din finante terminate dar cu mangaierea ca asa distractie a meritat toti banii. Nu insa fara a jura ca a doua oara nu avea sa ne mai calce piciorul intr-un restaurant cu specific asiatic drept pentru care am sterpelit si-un MENU ca tot avea coperti frumoase. Morala , consultati codul bunelor maniere inainte de a incerca ceva nou. Nu de alta da’ s-ar putea sa ramaneti nemancati daca nu aveti curajul tineretii.

colectiile mele – suiseki (2)-

Pietre cu gauri.  In unele am infipt  crengute uscate de salcie creata in care am agatat bijuterii folosite mai des. Sau, in cazuri de urgenta si nu numai , sunt excelente suporturi de lumanare. Sau , asezate intr-un vas potrivit pot deveni suporturi pentru aranjamente Ikebana. 

casa loco (7)- cota zero

Cam lancezesc de la o vreme asa ca ma intorc la povestea casei mele. Poate cineva va avea de invatat din ce scriu aici sau poate nu. Ramane la latitudinea voastra.  

Deci turnasem fundatia in pamant – talpa casei cum se mai spune – din  beton mort , nearmat. Peste alte sapte zile aveam fundatia ridicata la cota zero( ce e deasupra pamantului , cu armatura de fier beton ). De la cota zero incepe constructia efectiva a zidariei.

Pamant de umplutura , excavator , plase sudate , inca o masina de pietris (sa fie) , cauta-l pe Gelu instal sa traga tevile de alimentare/evacuare. N-am avut diriginte de santier adica un om al meu pe care sa ma bazaz , care sa stie ce trebuie facut si care sa urmareasca totul. Tata (socru – n-am putut niciodata sa-i zic asa ci doar simplu “tata”) era prea in varsta si mai tare ii sacaia cu intrebari aiurea decat sa urmareasca treaba , plus ca nu se pricepe absolut de loc. Nici macar eu nu puteam sta zi de vara pana-n seara langa ei pentru ca aveam de mers si la un serviciu. Apoi de la amenajarea unui apartament , unde cam totul era facut si totul se reducea la cat de bine sau rau te pricepi la design interior ( pana la urma gustul nu se discuta), pornirea unei case de la zero era o treaba cu totul si cu totul deosebita. Apareau lucruri la care nu ma gandisem sau o facusem doar in treacat “las’ ca vad eu cand va fi momentul” in ideea ca momentul mai avea pana sa vina- Si-al naibii moment ma prindea pe nepregatite. Toate trebuiau facute odata , nici mai nainte , nici mai tarziu, casa trebuia sa creasca cu totul. Si eu trebuia sa ma gandesc. Traiasca net-ul , cate nopti am pierdut cautand solutii , variante , diverse . Doar cine n-a facut o casa nu stie. Desi , daca stau bine sa ma gandesc nu era prima casa la a carei facere m-am implicat. In anii 68 cand au construit ai mei casa , eram toata ziua printre mesteri. Parca-i vad pe tataie si pe unchiul cum bateau pamantul de fundare cu maiul , mi-am amintit atunci ca intre fundatie si zid trebuia pus carton pentru izolare , imi aminteam mai vag ce-i drept despre stalpi la colturi , buiandrugi si centura de rezistenta de sus.

Atat ca mesterii mei erau intelegatori. Imi dadeau tema de lucru seara pentru a doua zi. Doamne cat de greu e sa iei decizii de una singura. Mai ales cand seriful nu putea fi contactat nici pe mail nici pe mobil. Desi uneori imi reprosez ca l-am ascultat – lasa mai ma-to ca nu mai dam acu bani si pe asta – da’ mai tata da am citit ca…- lasa-ma ma cu cititu’ tu vezi acolo sa faca aia treaba …

Această prezentare necesită JavaScript.

ce cantam in masina-pentru Laura

ca raspuns pentru Laura 

candva , demult , aveam o voce foarte buna.Si nu ma laud dar n-o spun nici cu falsa modestie. Cantam pe cand eram copil de gradinita , la generala , in liceu , am cantat si-n facultate , aveam chiar o trupa , eu vocal bineinteles , ne compuneam singure melodiile. Primul cadou de la M. a fost de ziua mea cand mi-a daruit chitara lui. A plecat din Brasov special  sa o ia de la Giurgiu sa mi-o aduca mie. Doamne ce vremuri. Apogeul il atingeam in sesiune ,  cand dupa toceala de rigoare ma duceam pe scari – casa scarii avea o rezonanta fantastica- si-i trageam o cantare de una singura. Dupa prima melodie , se umpleau scarile. Ma opream sa nu -mi deranjez colegele dar ma puneau sa cant in continuare. Apoi , pe vremea cand predam la scoala , ca am cochetat si cu asta vreo sapte ani – suplinitor de engleza la o scoala din oras- am incercat sa-mi fac orele cat mai nestresante , aveam si un director foarte intelegator (Dumnezeu sa-l odihneasca pentru ca intre timp s-a dus) si ce alta metoda mai buna era decat sa cant. Pentru si cu elevii mei. Mai tarziu , m-am inscris la scoala populara de arta de aici pentru niste cursuri de canto – inca nu renuntasem la ideea cantatului – am participat la cateva concursuri, imi placea chiar daca nu mai eram la varsta potrivita. Cantecul a facut parte integranta din viata mea. Dar , mereu exista cate un „dar” , au venit acele zile negre si de atunci pur si simplu nu mai pot scoate un sunet. Nimic. Pentru ca imediat ma podideste plansul. Nu ma pot stapani. Si in continuare , ca sa nu mai am niciun stres , am fumat in nestire pentru ca sa termin odata pentru totdeauna de tentatia cantecului. Vocea mi s-a dogit (dar nu definitiv ), tonurile joase au devenit prea joase iar cele inalte prea inalte. Degeaba insa, cant in gand , dar numai chestii triste „dust in the wind” si ” nothing else matters” . Imi place blues , budha bar , jazz , uneori rock , muzica orientala imi trezeste niste amintiri ancestrale , niste doruri nestiute , ma incanta muzica japoneza ,imi place muzica lautareasca ,  muzica veche , mor dupa Edith Piaf , am crescut cu vrafuri de placi de patefon , apoi discuri , apoi benzi magnetice si-n final ultima tehnologie CD. Ma apuca uneori , v-am spus ca doar in gand , si tin ritmul cu piciorul , mai dau si din cap si lumea se mai uita lung. Am avut un dar insa l-am pierdut. Pentru ca asa am vrut , pentru ca devenise o povara. Mi-au ramas niste inregistrari pe care nu le mai ascult pentru ca imi fac rau. N-a fost sa fie asa si nici n-a fost bine ce-am facut. Poate cu timpul durerea ar fi trecut , poate as fi putut canta din nou dar mi-am taiat singura orice cale de intoarcere. Mai bine ma opresc aici.

colectiile mele – suiseki -(1)

Pentru geamana mea de suflet

Si iata cum absolut intamplator am descoperit anul acesta ca a colectiona pietre este o forma de arta.  De ani de zile adun pietre. Uneori m-a frapat asemanarea cu un obiect , alteori cu un animal , alteori cu o floare sau un munte in miniatura. Alteori mi-a placut culoarea profilata pe o plaja alba , sau felul in care se vedeau pe fundul apei. Alteori , le-am primit de la persoane dragi care-mi cunosteau pasiunea pentru bolovani. Iar anul acesta , pe cand ma pregateam sa le  fac poze sa vi le arat , absolut intamplator (nici nu mai stiu ce cautam pe net) am gasit aceasta definitie preluata de aici    

” Definition of Suiseki”    „………………Suiseki are natural stones that suggest natural scenes or animal and human figures. ………Suiseki are traditionally displayed either in carved wooden bases (daiza) or in shallow ceramic or metal trays (suiban).”

Si m-am bucurat sa constat ca sunt intreaga la minte.

Unora le-am dat un nume , altele isi asteapta cuminti randul la botez pana cand inspiratia va fi mai darnica. Poate ma ajutati si voi.

Unele sunt din tara , altele de pe alte tarmuri. Oricum cand ma duc undeva , o bucatica de portbagaj e rezervata bolovanilor mei.

Printre primele pietre adunate se afla Sfinxul. Eram in concediu prin Moldova , o noapte am dormit la Durau – apropos , frumoase locuri ingropate in uitare si delasare , voita as crede eu- intr-o casulie de lemn. Era cam frig , cam tarziu si cam ploaie. Iar noi ne cam plictiseam. Fetele mai ales. Si-atunci i-am spus Crinei – afacerista casei – ca-i dau 5000de lei(vechi)  pentru fiecare piatra frumoasa pe care o gaseste. A cautat fata mea vreo ora si dupa ce mi-a prezentat o poala de pietricele pe care i-am dat vreo 70000 a scos Sfinxul si-a zis „asta-i cea mai frumoasa”Asa era si gasise si suportul adecvat. Are o culoare usor verzuie in realitate.

sfinxul

Cea de a doua imi sugereaza o civilizatie disparuta de prin America de sud. Daca-mi amintesc bine am gasit-o prin pietrisul de la constructia casei.

olmec

vrajitoarea

Asta-i vrajitoarea , bolovan de garla de la Buzau.

Si ultima din seria aceasta este fantoma de Halloween

fantoma

(va urma…)

casa loco (6)- „cu stanga tii , cu dreapta bati…”

 Oamenii munceau repede si bine. Sapaturile mergeau ca pe roate. Se contura intrarea , livingul , bucataria….

Totul era pregatit cu minutiozitate. Unchiu Ion , dulgher batran , se ocupa de cofraje , invatandu-l pe Ionut (ucenicul lui) cum se bate cuiul repede si fara sa-ti zdrelesti degetele. Ascultandu-l parca-mi venea si mie sa iau o mana de cuie si sa incep sa bat” cu stanga tii , fixezi , cu dreapta bati – tine ciocanul ca lumea nu tocmai de la capatul cozii ca-ti dai peste degete – ai vazut , … cu stanga tii , cu dreapta bati”. Intr-un final am si facut-o ca muream de pofta . Si mi-am facut un scaunel.

scaunelul , cafeaua si lunga asteptare a betonierei

1 Mai a fost sarbatorit in cel mai autentic spirit comunist adica prin munca. S-a turnat fundatia. Daca-mi amintesc bine era o zi de marti , cele trei ceasuri rele trecusera – adica legatura de curent se restabilise – o vanzatoare de la depozit ma scosese din priza sa-si incarce telefonul- pompa fusese reparata – nu erau decat niste pietricele prinse in angrenaj , rezolvate de Nelu-apa. Cam asa arata agenda telefonului meu. Nelu apa , Dan casa , Cristi beton , Cristi elefant , Cristi pietris , Gabi curent , Gelu instal si multi altii fiecare cu ce era responsabil. Am avut dintotdeauna o proasta memorie a numelor. Cunosteam o persoana acum si peste o zi nu mai stiam cum il cheama. Retin insa foarte bine fetzele. Asteptam masina cu beton – al treilea ceas – fusese trimisa in alta parte ( n-am suportat niciodata neseriozitatea. Daca zici ca vei veni , vino , nu ma pune pe drumuri de pomana.) Asteptam infrigurata , de la birou ma sunau – cand veniti ca asteapta lumea – sa astepte ca doar nu i-am pus eu sa se buseasca-veniti ca au sunat de la centrala sa intrebe … las’sa intrebe , zi-le ca am murit- si mult nu mai aveam. Intr-un final a aparut si minunata betoniera .Soarele era bine sus pe cer , pompa este , bifat , curent este , bifat , beton este , bifat , moneda este , bifat – ca doar nu era sa nu respect traditiile locale , in talpa casei se afla ingropata o moneda de argint sa ne apere de rele zice-se.

Normal ca seara au urmat raportul , plangerile , consolarile , laudele si pozele de rigoare.

minunata betoniera

atentie se toarna

atentie se toarna

atentie se toarna

gata

casa loco (5)- the very first day

 

Echipa de mesteri a fost o binecuvantare pe capul meu obosit. O echipa din sase oameni ( completata ocazional cand era nevoie cu alti doi , maxim trei) , adventisti. Sase oameni seriosi pana la extrem , cu care n-am avut nici macar o discutie in contradictoriu. Bine ca au terminat treaba asa cum au promis , in trei luni ca altfel probabil ar fi reusit sa ma converteasca si pe mine – care fie vorba intre noi nu-s chiar dusa la biserica-. In primul rand fumez , in al doilea beau multa cafea , in al treilea mananc pe sponci , in al patrulea da Doamne sa nu ma enervez ca atunci am un limbaj destul de colorat , demn de imblanzirea scorpiei , cu un repertoriu de vorbe de duh ce l-ar face si pe dracu sa roseasca uneori.In rest , daca n-am motive pot fi o lady fara probleme. Si cu ei n-am avut probleme. Adventisti fiind , n-aveau decat o pretentie , vinerea la ora trei sa inceteze lucrul si sa-si primeasca plata pe o saptamana. Nu i-am luat de la vreo firma dar recomandarile erau excelente si nu s-au dezmintit. Au lucrat cu planurile in fata , ba pe ici pe colo am avut si cu cine sa ma consult -ca arhitectul si-a luat banul pe planurile migalite de mine si pe-acolo n-a mai trecut.N-aveau probleme nici cu sarbatorile religioase ortodoxe , nu le-am dat masa si nici bautura. Pana si apa si-o aducea fiecare de acasa.Daca era dupa ei ar fi lucrat si duminica dar pentru mine ar fi fost deja prea mult. La mine pe santier nu se injura , nu se spuneau glume fara perdea si nici nu se cerea bere de racorit. Nu rasunau strigate indecente ba dimpotriva , decanul de varsta , unchiu Ion ( ca toti erau frati , unchi , nepoti ) le tinea cate o predica sa mearga treaba cu spor. Astfel ca intr-o frumoasa zi de aprilie , mai exact pe 23.04.2007 de sf. Gheorghe , fix la ora sase dimineata a inceput lucrul si s-a batut primul tarus.

Pana seara era construita baraca pentru materiale , WC-ul (fara acoperis – dupa cum mi-a explicat Dan, seful echipei – ca sa nu fie tentati de umbra) trasata cota zero si fixat perimetrul casei. Pompa functiona , curentul fusese tras , aveam lumina in curte si paznic pentru materiale. Ei , n-a mers totul chiar struna ca la montajul pompei s-a rupt o ureche de prindere , a trebuit sa aduc pe cineva s-o sudeze , cauta sudor , la montare s-a gresit pozitia , cheama mesterul de pompe sa ne descurce treaba cu “clapetul “ care se incapatana sa nu se ridice , dar una peste alta la sfarsitul zilei raportul catre “sefu” a fost multumitor si insotit cu un vraf de poze spre dovada.Incepea perioada CASA LOCO

Această prezentare necesită JavaScript.

Va urma…

casa loco (4) – before

 

Va spuneam ca era (si inca este din fericire) o zona in afara orasului , nici macar la un drum principal ci putin mai in camp. Nu aveam utilitati de nici un fel. Cu exceptia putului sapat cu cativa ani in urma , nimic. Dar era un simplu put cu o pompa de mana. Nu faci o casa cu asa ceva. Am cumparat o pompa electrica dar nu aveam curent. Am tratat cu patronul unui depozit aflat la vreo 200 de m de noi sa tragem un fir de la el. Cumpara stalpi , cablu , contuar, imprejmuieste locul , scoate 15 randuri de vie (bine ca nu era prea grozava), toate astea intr-o singura iarna. Bine ca trecuse. Astfel ca in primavara pe cand infloreau corcodusii locul arata cam asa.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cea din poza este matusa mea Pusi , sora mamei mele. Si, Doamne , cat as fi vrut ca si mama sa fie cu mine. Cate as fi avut sa o intreb….Cate as fi avut sa-i arat si sa-i povestesc….

Lifestyle (2)

V-am mai spus ca nu-mi place sa bucataresc? Probabil ca da. Scuze pentru repetitie dar imi place sa asez masa. Nu am ceva clar in minte , astept inspiratia de moment. Deci , sambata a fost ziua mea (de fapt vineri dar invitatii au venit sambata). Socrii , cumnata , fetele si noi. Ceva restrans ( ca de cand avem casa nu mai avem prieteni prea multi). O fi din cauza drumului …. In fine , dupa ce-am robotit o dimineata intreaga prin gradina (sublieniez in gradina nu la bucatarie) , fiind asa o zi minunata cum de multi ani n-am mai avut in perioada asta , am decis sa mancam afara la lemn sub corcodusi. Aranjamente cu crizanteme , fata de masa de in , niste lastari de „mana-maicii-domnului” (dupa masa i-am infipt in gradina pe langa gard ), cald , frumos , o adiere de vant care-mi strica putintel planurile….

Rezolvare- pietrele mele de colectie si-au gasit utilitatea , la fel si roscovele adunate cu vreu doua zile inainte ca prea erau frumoase , un ghem de sfoara groasa , si-un manunchi de macese rubinii din tufisul din spate. Gratarul a ramas in grija lui M.

Si iata ce-a iesit:

casa loco (3) – the best news ever

 

Cand m-a sunat Madalin sa-mi spuna ca are o veste foarte importanta pentru viitorul nostru , sincer nu prea stiam ce sa cred. Era plecat pentru a doua oara in misiune de data asta pentru doi ani. Din care trecuse doar unul. A mica daduse admiterea la liceu , a mare era la facultate. “Uite ce m-am gandit …si dupa o scurta introducere cat se poate de la obiect a venit si concluzia … deci , cauta un arhitect , vezi ce acte trebuie sa facem , vezi ce aprobari trebuie sa luam , de unde , cum , cat ne costa … etc” Nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Probabil ca aratam mai rau ca vitelul la poarta noua pentru ca fetele ma intrebau daca s-a intamplat ceva cu tati. Iar eu nu puteam decat sa balmajesc cate un da anemic pentru ca simteam ca ma sufoc -de bucurie , normal. Intr-un final am reusit sa spun “avem casa”. Cuuum? Asa , gata s-a hotarat , la primavara incepem casa , pana atunci ne ocupam de acte si de materiale. Era toamna lui 2006. Si-am inceput.

Cauta reviste , schite , desene , petice de hartie cu adnotari , site-uri pe net , articole de pe unde fusesera uitate.

Cere aprobari , scoateri din circuit agricol , aviz de la electrica , aviz sanitar , aviz de nici nu mai stiu de care , planuri , situatii , proiect. Alergatura , asteptare , nervi , discutii contradictorii cu functionarasi de pe ici ,de pe colo. Parca ma vad in biroul cucoanei de la primarie care-mi spunea clar si raspicat ca regimul de inaltime al casei in zona (care zona nene ca era camp cu flori) era de P+E+M. Deci daca mi-ar fi trecut prin cap sa nu fac etaj , uite-asa ca n-aveam chef sa urc , nu puteam obtine autorizatia de constructie.

Alte discutii , alte parlamentari , scotoceste legi si argumenteaza. Culmea e ca aveam  doi vecini ( nea Marin si Fane) care-si ridicasera casele doar parter si mansarda. Eu trebuia s-o fac si cu etaj si cu mansarda. A iesit ca mine pana la urma, parter si etaj mansardat , dar si ca ei pentru ca podul va fi adevarata mansarda ( atunci cand va fi pus la punct). Cred ca daca s-ar fi ocupat M. de hartoage casa ar fi ramas si azi in stadiul de vis indepartat. Dar era visul meu si nu puteam rata o asa ocazie.

Purtam zilnic o adevarata corespondenta de razboi cu el , ne sfatuiam , ne intrebam , faceam machete din carton ca sa fie mai sugestiv ce voiam sa-i arat , apoi le fotografiam si le trimiteam pe mail. A fost frumos , a fost greu , a fost inimaginabil.

N-aveam masina si bateam zilnic zeci de km pe jos (chiar daca orasul e mic) de la o institutie la alta , de la un birou la altul , la arhitect , la primarie , la taxe si impozite , la notar , la … Pe de alta parte , trebuia sa cumpar si materialele , balastru vreo sase masini in prima faza , cherestea (scandura , grinzi , sipci ) , BCA (desi as fi vrut caramida) , ciment , fier beton , sarma , cuie , platite toate si lasate in custodie pana la inceperea lucrarilor. Am avut noroc , le-am gasit ( numai eu stiu cat le-am cautat) , le-am platit , am tocmit echipa de mesteri , am stabilit data de inceput.

Inca mai pastrez sacosa in care am adunat toate facturile si notitele. O vreme le-am tinut sirul . Mai tarziu , cand gluma a inceput sa se ingroase am renuntat. Intrasem deja in caruselul cheltuielilor “fara numar , fara numar , fara numar….”

Această prezentare necesită JavaScript.

si-am strans toamna dupa toamna….

si-am ajuns pe la p………naaaaah , nu va spui’ sic!

Maine voi vedea – circular sau vacsea di par. Da Doamne sa fie circular.
Sa fiti sanatosi si va astept la party (sambata ca-i vichend)

casa loco (2) – a doua casa

 

Glumeam cu obisnuinta. Fetele se marisera si nu prea mai aveam loc. Asa ca…

2001.M. era plecat in prima misiune. Un an si jumatate. Nu stiu cum se face dar toate momentele importante le-am trecut cam singura. Moartea tatei , examenele fetelor, schimbarea apartamentului …

Schimbarea apartamentului ! Si implicit amenajarea lui. De data asta apartament cu trei camere , la etajul trei din patru , pe aceeasi strada cu primul , vis-a-vis de curtea socrilor mei. Trei minute de centru , garaj peste drum , pivnita si toate cele. Bloc din placa unde mari modificari nu prea mai aveau loc. Amenajat de nu se poate ca mi-a luat doua saptamani sa scot amenajarea veche (gresie , faianta , inlocuit tevi, tocarie noua , termopane , usi reconditionate , schimbat usa intrare , scos turturei de pe tavane , stucaturi si alte brizbrizuri). Ma consolasem oarecum cu ideea ca in afara de camara/debara din bucatarie ( nu stiu ce aveam cu camarile dar cu ea bucataria era lunga si ingusta iar eu doream spatiu) nu mai aveam ce darama.

Apartamentul era destul de bine impartit. Totusi n-avea nimic spectaculos in el. Intrare intr-un hol destul de stramtulet , in dreapta imediat bucataria , in fata livingul , balcon loggie care-mi musca si din bucatarie si din living cate un metru patrat. Acces in balcon doar din bucatarie. Din living doar o fereastra. Pozitie , la strada. Praf , zgomot. Vedere in curtea soacra-mii si la Cristina cu gradina plina de flori. In balcon igrasie desi era pe partea de sud est. Balcon inchis cu geam de autobuz in care se gatea si iarna, de aici igrasia . Mirosuri pestilentiale care urcau de la etajul inferior unde existau vreo patru catei tinuti evident in balcon. Masca de chiuveta zidita – plina de ganganii taratoare.

Pe partea cealalta un alt hol paralel cu cel de la intrare , trecerea dintr-unul in altul se facea printr-o usa darapanata. Dar avea un ochi de geam deasupra . Ca de altfel si usile de la cele doua dormitoare. N-am inteles niciodata sistemul asta de usa . Ca sa nu se mai complice constructorul cu completarea golului de deasupra, se trantea un ochi de geam. Doua bai , una mare , una de serviciu in capetele holului. Usile distruse de umezeala. Ce era mai important , ferestruica de aerisire (nu cos) la baia mare.

Ah, dar nu mai conta nimic. Eu deja stabilisem ce aveam de facut. Ma incurca totusi al dracului de tare balconul. Inutil as spune . Sau mai bine spus inutilizabil. In primul rand arata groaznic , nu aveam acces in living decat obligatoriu prin hol. Mesterii demolatori au dat odata cu barosul si au zis – e beton doamna , e placa , nu se poate darama. M-am desumflat ca un balon. “Cauta alte variante , repede ca pleaca astia, si bune ca altfel te stranguleaza M. ca arunci banii pe fereastra”.

“ Bun , schimb usa de la bucatarie , inchid balconul cu termopan , schimb si ruptura de geam din living, de marit nu-l pot mari ca e placa. F…k!- asta e” BUM , BUM , BUM , – Doamna avem o veste buna – e BCA dar are un strat de tencuiala de 8 cm , beton nu gluma.”

“Puteti sa-l dati jos?” , “mai greu da merge” , “atunci ce mai asteptati?” “pai nu vorbim si cu domnul”,“eu sunt domnul. La treaba” Si l-am dat jos.

Alta viata , alta perspectiva. Am inglobat balconul (izolat in prealabil pe exterior ca n-avea decat un perete de 7 cm. ) in living , dat jos porcaria de geam de autobuz , inchis minunata arcada ( si-aici am un stres cu arcadele), pus geam normal de termopan – gata locul pentru flori , rufele vad eu unde le intind, executat acces direct bucatarie living printr-o usa cu geam de sus pana jos , refacut un zid cu caramida de sticla. Spatiu , lumina si asa a luat nastere bucataria albastra. Placi mari de faianta alba doar pe peretele cu utilitati , in golul obtinut din camara / debara , loc de luat masa , tv mic pe perete , colant albastru pe frigider , jaluzele verticale -albastre bineinteles- ca era mult soare vara , gresie bleumarin. Fain. Simplu , nu prea multe culori , doua cu variatiuni. La mine in bucatarie era placut si racoare chiar daca afara erau 40 de grade – vezi culoarea in viata noastra. Livingul s-a transformat dintr-o data in ceva imens ( asa mi se pareau atunci cei 22 mp finali , cu doua ferestre mari , cu flori asezate lejer , cu mobila respirand nu gafaind de inghesuiala .

Pe partea celor doua dormitoare , nimic schimbat , ba da, pus parchet natural nu indesen clasic (braduti sau patrate) ci in diagonala pentru senzatia de spatiu obtinuta. In living , holuri si bai , gresie. Desfiintat usa dintre holuri si ochiurile enervante de geam. Nu aveam de ce sa-mi fac probleme de caldura , blocul statea bine la capitolul asta , inclusiv apa calda non stop. Hait! Mi-a pus Dumnezeu mana in cap.

Un singur mester , Dan ( toti mesterii buni pe care i-am avut s-au numit Dan ) acum lucreaza prin Italia , mi-a facut toata lucrarea. N-a comentat , n-a carait , n-a zis ca nu se face asa , nici ca n-a mai vazut la altii. Doar la capitolul curatat dupa chituit statea mai prost. Operatia am facut-o eu dupa ce chitul se uscase bine si mi-am ros buricele de la toate degetele plus o perie de sarma si vreo trei sticle de detartrant. Dar dupa asta a invatat si el ca trebuie curatat imediat ca l-am bestelit tot timpul.

Venit M , vazut , placut , pupat ,”bravo ma-to , da’ daca nu eram eu … “ Mutat. Excelent in primii doi ani , din al treilea mai putin , din al patrulea au reaparut ganganiile , la inceput timid , apoi din ce in ce mai agresive , vecinii nu-si mai plateau intretinerea , incalzirea intarzia cu cate o luna , s-au mai spart niste tevi (nu la noi), s-au mai infundat niste scurgeri (nici astea la noi), s-a inchis apa calda definitiv , (cumpara boilere la noi) , s-a spart un calorifer (la noi), s-a infundat un retur (tot la noi) , s-a stricat lumina pe scara , n-am reusit sa-i convingem pe toti pentru montarea unui interfon, motiv pentru care scara blocului intunecoasa si calda era adapostul Sobolia (vorba lui M), ideal iarna pentru betivanul de la gunoi , pentru nebuna din cartier si pentru o gasca de pustani de culoare care n-aveau unde-si pierde vremea. Era locul predilect al maturatoarelor care trageau chiulul si al cainilor vagabonzi. Gunoi , mizerie , mirosuri , galagie , scandal uneori ,cand betivanul ocupa caloriferul nebunei. Discutii interminabile in sezonul rece – voi n-ati platit , noi n-avem bani ca altii , eu nu vreau si gata – Singura mangaiere , locul de la vie unde incepand de primavara mergeam in weekend la gratar si visam ce frumos ar fi daca…. – macar o cosmelie ca a lui nea’ Marin ( avea un bordei din chirpici unde stateau el , tanti Maria si vaca “pana aveau sa inceapa baietii casa”) .Intre timp am mai renovat un apartament (inchiriat / vandut) si o garsoniera pentru fete in B. Dar deja astea erau mizilicuri. Si visam….

Această prezentare necesită JavaScript.

casa loco (1) – prima casa

Privind in urma spre inceputuri imi dau seama ca am avut un curaj nebun sa ma apuc de o casa , singura. Dar eram atat de entuziasmata de idee ca nici nu-mi pasa de lucrul asta. Pierdusem la un moment dat oarecum speranta desi intr-un for bine ascuns ea mai palpaia – inca mai cumparam reviste gen casa de vis , casa si gradina , planul casei mele in virtutea obisnuintei. Intre timp schimbasem un apartament , renovasem un altul , adaugasem o garsoniera la activ , eram calita de lupta cu mesterii atotstiutori , stiam despre materiale , cum sa incepi , care-i fluxul tehnologic , de ce trebuie sa tii cont la proiectarea unei case -ziceam eu. Intre doua apartamente cautasem si alte variante. Cochetasem cu ideea de a cumpara o casa veche si de a o renova. Oferta ori prea slaba ori de neatins. Am renuntat la idee dar in toate casele in care intram , in vizita sau nu , gaseam variante de modificare , de imbunatatire , de reconsiderare a spatiilor ,de reasezare a mobilei. In prima noastra casa – apartament cu doua camere la ultimul etaj intr-un bloc ultracentral , de unde bateam pana pe malul bulgar – facusem niste modificari majore. Disparuse camara din bucatarie , demolata de mine personal intr-o zi de concediu, disparuse apoi peretele despartitor intre bucatarie si holul de la intrare , inlocuit ulterior cu o usa burduf pe care o inchideam si deschideam dupa necesitati. Cand l-am obtinut , cu mari interventii , am fost extrem de fericiti. Am muncit o jumatate de an sa-l punem la punct chit ca singurele mobile din casa erau o biblioteca masiva refuzata la export luata in rate ( fabrica de mobila de la Giurgiu inca mai functiona si vindea si in afara) , o canapea cu coltar (coltarul l-ati vazut pe terasa mancat de Rexus Maximus in vara asta) oferita de ai mei si-o masuta de televizor fara televizor. Ba mint , prima piesa de mobilier a fost ROABA , o masuta pentru cafea cu roti , care arata exact ca o roaba. Inca o avem si n-as arunca-o pentru nimic in lume. La vremea cumpararii ei nici casa n-aveam, nici nu ne adunaseram bine de pe drumuri , eu inca nu terminasem facultatea iar M. inca locuia la ai lui. Copila statea la ai mei la Berca. Alergam in Triunghiul Bermudelor de doua ori pe luna. El venea de la Giurgiu , eu de la Brasov , ne intalneam in gara la Ploiesti si mergeam la copil la Buzau. Vreo trei ani fie-mea cea mare ma striga “mama ta” si avea nevoie de juma de zi sa se obisnuiasca cu mine. Despre tati daca o intrebai, arata telefonul. Ei si de-acum aveam un loc al nostru. Umplusem balconul cu flori , pusesem cartile in biblioteca. Aveam covor. In bucatarie reusisem sa luam un aragaz si un frigider ( pe bonuri – cei din generatia mea isi amintesc cum se cumpara ceva prin casa – inscriere pe lista , asteptare etc). Si-o masuta plianta cu doua scaune de voiaj. Scaunele le mai am si acum gratie reconditionarilor cu sfoara aplicate de-a lungul timpului. Cam cu asta ne-am mutat , restul au venit pe parcurs. Nu era un apartament mic , era construit in anii 89-90 , bine impartit si luminos. Dar era totusi ultimul etaj , caldura ajungea mai greu la noi iar dupa primii cinci ani au inceput infiltratiile prin tavan. Imi amintesc ca intr-un an , de ziua Crinei stateam cu musafirii cu umbrelele deschise si ligheanele insirate pentru ca un tronson de imbinare era varza si apa curgea  pe toata lungimea sufrageriei. Daduse prima zapada , bine amestecata cu ploaie si desi refacusem izolatia , vecinii mei n-o facusera inca. In plus timp de zece ani liftul n-a existat. Era doar un hau de 9 etaje , micsorat cu trecerea anilor prin umplerea cu fel de fel de resturi de la renovari , amenajari , facute de oameni nepasatori ca sa nu zic nesimtiti. Motiv pentru care daca uitam sa cumpar ceva – piata centrala era peste drum- ramanea cu siguranta pentru a doua zi. A avut si situatia asta partea ei buna pentru ca n-am avut niciodata probleme cu greutatea si n-am dus lipsa de conditie fizica. Noroc ca n-aveam rau de inaltime pentru ca locurile unde ar fi trebuit sa fie usile de la lift erau neprotejate total. Placajele disparusera de mult , la fel si plasele sudate , la fel si scandurile batute. Iar lumina pe scara nu functionase niciodata.

La un an dupa montarea liftului am decis sa ne mutam. Ne obisnuiseram fara lift si nu ne cadea bine. 🙂

Va urma…

crizanteme – serie noua

Nu , n-am pierdut-o pe cea vartejita , coniac varstata cu galben. Si nici bulgaroasele mov nu s-au stricat deloc , dimpotriva cele doua tufe au devenit uriase , revarsate , rasturnate ca un cos.

Aleea mea are acum o noua infatisare , alte culori , alte forme , alte arome.

Această prezentare necesită JavaScript.

E atata de frumos in jur incat ma doare. Contraste

 

Ieri am fost pe teren. Si pentru ca nu aveam limita de timp , un drum de 40 de minute l-am facut intr-o ora si un sfert. Pentru ca m-am oprit de nu stiu cate ori sa fac poze. Unele din mers , pentru altele am tras pe dreapta. Unele au iesit , altele nu. Dar e atata frumusete-n jur ca nu poti trece indiferent oricat de grabit ai fi. Soarele reflectat in mii de tonuri de galben , de la bej galbui , la galben limoniu , auriu , aramiu.

Lumanari galbene, plopii , isi plang frunzele-aurii,verdele smarald al ierbii prin tufisuri albastrii ,

trunchiuri albe de mesteceni ca argintul strecurat , ramuri negre de carbune , boabe rosii de granat ,

roscove atarnate in salbe prin salcami tremura trist , papuris fosnind alene ,ceruri ‘nalte de-ametist,

fumuri albe-n departare, frunze , ramuri , ierburi , vant , salcii despletite-n zare , luciul apei tremurand.

La naiba nu pot sa scriu altfel.

Asta sunt.

Această prezentare necesită JavaScript.

gradinar din amintiri

Unii sunt gradinari diletanti , amatori , novici , dupa ureche , de internet. Raspund la provocarea Simonei si va spun ca eu sunt un gradinar din amintiri. Nascuta la tara si traita pe acolo vreun deceniu si ceva , din care mare parte chiar la tara tara , pe la 15 ani m-am pomenit aruncata in valtoarea marilor metropole – Brasov  vreo 9 ani si in ultima instanta magnificul Giurgiu. Viata la bloc nu a reprezentat niciodata apogeul viselor mele desi am schimbat vreo doua apartamente pe parcurs. Asa cum am mai spus , mi-am dorit dintotdeauna o casa „pe pamant” cu fundatie bine infipta si daca posibil desenata de mine de la intrare pana in pod. Am avut noroc.De fapt nu stiu cat era de importanta casa in comparatie cu gradina. Imi amintesc ca in copilarie n-am pus niciodata mana pe vreo sapa , poate doar cu exceptia orelor de agricultura de prin clasa a saptea sau a opta. Dar memoria vizuala si cea olfactiva functioneaza perfect. Si cu trecerea anilor nostalgiile au devenit mai dureroase poate si pentru ca nu mai aveam unde sau la ce sa ma intorc. Poate gradinaritul e inca o modalitate de a-mi aminti de ei , bunici si parinti care nu mai sunt.

Dar gata cu tristetile. La treaba. Cunosc uneltele si stiu sa le folosesc. Cunosc semintele – eei nu pe toate dar n-o sa incurc niciodata samanta de dovleac cu cea de castraveti sau cu cea de dovlecei. Si-apai daca am sa le incurc vreodata voi vedea ce va iesi. Imi amintesc toamnele de la Robesti , cand dupa culesul viei tataie intra la desfundat. Pe randurile proaspat sapate mamaie punea agima – ceapa mai mica incoltita deja care n-ar fi tinut peste iarna ( nu arbagic-pe ala il punea primavara) pentru a avea ceapa verde primavara devreme. Apoi catre sfarsitul iernii tataie taia pomii si mai tarziu via. Se  faceau straturile de ceapa si usturoi tivite cu salata verde. Incepeau sa iasa zambilele si lalelele , inflorea bulgarasul si lamaita . Cumpara din targ rasaduri de rosii si semana cuiburile de fasole si castraveti. Semana porumbul pe locul arat din toamna. Il semanau cu sapa , cuib dupa cuib. Mai tarziu cand se facea cam de 15 cm il praseau de buruieni. La prasila a doua il rareau. Rosiile se copileau iar via inverzita se lastarea. Era tot un fel de copilire si apoi se mai lega o data. N-o stropeau pentru ca nu era vita nobila. Uneori mai mana dar dadeam vina pe ploile cu soare din timpul verii. De trandafiri ramasesem cu o idee ca se prind greu. Stiu ca tataie se ocupa de asta si le facea un amestec ca la vita-de-vie din pamant , balegar si apa .Faza cu borcanul sau cu sticla am aflat-o mai tarziu vazand pe la altii prin gradini.  Cat despre plante aromatice eram direct responsabila de adunatul lor – ce corvoada pentru ca leusteanul era in fundul gradinii sub un cires iar patrunjelul undeva sub un corcodus. Stratul de patrunjel trebuia acoperit toamna cu crengi uscate – sincer n-am intrebat niciodata de ce dar la fel fac si eu acum. Mararul in schimb crestea ca nebunul prin cele mai neasteptate locuri acolo unde vantul ii imprastia samanta. La fel loboda si stevia. Pastra mamaie cate o planta doua de samanta si toamna se semanau singure. La fel si florile anuale , ochiul boului , carciumaresele si altele ce-or mai fi fost pe acolo – gura leului , craite. Tufele de stanjenei , de bujori si cercelusi si iubitele mele crizanteme ramaneau pe aceleasi locuri an de an. Cepele de gladiole si cartofii de dalii ( vedeti ca pastrez si denumirea de la tara – nu stia mamaie nici de bulbi si nici de tuberculi) le pastra in magazie si primavara facea schimb cu alte vecine. De cumparat nu erau la targul de martea din satul vecin. Hm. Cam asta-i tot. Sau nu chiar tot. Cand am nevoie de o informatie am undeva intr-un sertar nestiut al mintii si o amintire. Poate fi o intamplare neplacuta – cum ar fi ziua cand m-am intepat cu un ghimpe de holera – o buruiana cu frunze de un verde argintiu ca acele si cu niste ghimpi lungi subtiri si galbeni – cat m-am bocit pana mi-a l-a scos mamaie cu acul trecut prin flacara- sau ziua cand in  joaca de copii m-am frecat pe brat cu un ciuline de brusture pana mi-a dat sangele si mi-am facut o frumusete de rana . Mi-aduc aminte cand facea sapunul de casa si ma trimitea pe coasta sa-i adun pelin proaspat , sau cand adunam macese si poroambe pentru ceaiurile de peste iarna. Imi amintesc de izvorul de la coana Trifonia unde ma duceam cu capra la pascut sau groapa cu lut galben de unde aduceam cate o tarna (cos de nuiele) cand trebuia sa lipeasca pe jos cu pamant. Am avut o copilarie frumoasa si imi dau seama ca am invatat multe. Apoi sfaturile mamei – nu scrie nimic , priveste , miroase ,gusta si cand vei avea nevoie o sa-ti aduci aminte. A avut dreptate. Nu le stiu pe toate , nu le tin minte pe toate , dar… functioneaza. Si-apoi sunt libera sa experimentez. Totul e sa ai curaj si sa faci totul cu dragoste. Gradina te va rasplati chiar daca nu esti superinvatat. 🙂

Adrian Paunescu- poezii pe care le iubesc (3)

Repetabila Povara

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.
Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.
Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns

Adrian Paunescu-poezii pe care le iubesc

Degetele Tale

Sunt degetele tale, subtiri ca niste vreascuri,
Ce mi-au ramas din toata padurea disparuta
Într-un tinut de gheata si de pîrjol te muta
Fiinta mea, plecata prin lume, dupa vreascuri.

Ma simt ca o femeie batrîna si saraca,
Plecata prin padure sa strînga niste vreascuri,
Eu degetele tale, subtiri ca niste vreascuri,
Le simt cum dau caldura ca vremea sa-mi mai treaca.

Atît îmi mai ramîne, padurea au furat-o,
Padurea au schimbat-o pe aur si avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Sa-mi zabreleasca ochii si fruntea rece, iat-o,
Sa-mi încalzeasca duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

Adrian Paunescu – poezii pe care le iubesc (1)

O poezie atat de plina de durere pe care n-o poti intelege decat daca ai pierdut pe cineva drag.

Telefon peste moarte

În lumea numelor straine,

Ma simt, si eu, un strainez,

Iau telefonul lînga mine

si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama

Ca neamul meu, acum, e frînt,

Mi-e dor de tata si de mama,

Dar nu au numar, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata

si în necunoscut ma zbat,

îi sun pe mama si pe tata,

Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca

si aparatul n-are ton,

Deodata aflu si tresar ca

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,

Cu lacrimi bine va cuvînt,

Si uit ca ati plecat departe

Si n-aveti roaming, sub pamînt.

Formez un numar, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar stiu ca mort e cel ce moare

si nu mai vine înapoi.

Si, vai, de-atîta timp încoace,

Va chem si-n visuri, sa v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,

Probabil, cînd o fi sa mor,

Am sa va caut în morminte,

Pe-un numar de interior.

crizanteme

poate fi numita o colectie?

Această prezentare necesită JavaScript.

lifestyle – masa in familie

Rusine sa-mi fie , nu-mi place sa bucataresc. Mai bine zis nu-mi place partea cu curatatul legumelor , spartul oaselor , bucatitul carnii , tocatul verzei etc. Imi place sa le am pe toate gata si eu sa le asamblez , sa le pregatesc efectiv , prajit , inabusit , fiert , ma rog ….

Imi place si mai mult partea de final , de fata comerciala. Rosul zarzavatului de ciorba cu galbenul ardeilor si oului batut adaugat la final plus verdele aromat la propriu al leusteanului sau patrunjelului , crenguta de cimbru infipta in tuciul cu sarmale stropite din belsug cu bulion , salata cu de toate ,  frunze de dafin si boabe de piper…. imi place „sa aranjez” mancarea nu s-o gatesc pur si simplu.

Dar si mai mult de atat imi place sa asez masa.Dde regula cat mai neconventional. Preferabil cu farfurii desperecheate , cu tacamuri dupa preferinta fiecaruia ( eu spre exemplu am o anume lingura care e doar a mea – nu ca am pus monopol pe ea dar cu aia simt ca-mi tine de foame , cu aia-mi place mie sa mananc si ma simt confortabil). Imi place sa pun painea  in cos de paine sau intr-un colac de nuiele de salcie creatza cu un servetel pe el ,  cu dantela sau broderie , cu servete de panza – nu suport servetelele de hartie desi doar eu stiu cat ma chinui sa scot petele nedorite – cu fata de masa , mare sau mica , sau macar un suport de farfurie – iarasi nu pot sa sufar  musamaua dar parca nici masa complet dezbracata nu mi-ar placea. Nu-mi plac vasele de plastic , rar cate-un castron dar sa fie ceva de calitate si frumos sa-mi ia ochii. Hm… si ce-ar mai fi , cat mai multe nimicuri placute si daca se poate inedite.

Această prezentare necesită JavaScript.

geamana de suflet

ati avut senzatia vreodata de deja-vu , de cuvinte pe care le-ati rostit sau scris si pe care le-ati regasit  undeva, candva si daca n-ati sti in forul vostru interior ca sunt ale voastre , ca nu le-ati copiat de nicaieri dar nici altii nu au facut-o ca n-aveau cum , de trairi intime care sunt unice dar pe care si altii le-au experimentat absolut in acelasi fel ca tine , pasiuni sau hobby-uri mai mult decat comune , mergand pana la identificare…. ati trait asa ceva? inseamna ca v-ati gasit gemenii de suflet. Sa nu se supere ceilalti prieteni ai mei ( toti cei din lista mea de blogroll imi sunt prieteni – cel putin EU asa ii consider sper ca si reciproca sa fie valabila si da , sunt convinsa ca asa este) , dar aseara , cotrobaind prin curtile , gradinile , sufletele lor am gasit blogul Simonei. i-am dat tarcoale vreo trei sferturi de ora , as fi intrat , as fi plecat… eram obosita – daramata dupa cele doua zile de cosmar- totusi , hai sa intru si…

primul post pe care mi-au picat ochii –

De ce îmi doresc un Nikon şi multe obiective. Poze cu cer violet, lună, nori, soare

cerurile astea de le-as fi vazut , si eu le-as fi pozat – imi zic – las comment – imi place ce vad , imi place ce citesc , sap mai adanc si peisajul ma fura si ma duc in jos la radacini – inceput blog in 2007- mda… nu stiam de blog-uri pe vremea aia , n-aveam timp de net cred ca nici net n-aveam decat la net-cafe pe cand ma conversam pe e-mail cu my beloved husband plecat sa faca bani prin cele lumi departate. si citesc , mai la rand , mai pe sarite si ma prinde in mreje miniseria schimb confort urban unde raman cu gura cascata pe bune la citirea –  De când mă ştiu am visat să am casa mea „pe pământ”-hei , de unde stiu eu asta – aici 2009  , la mine 2010 dar e prima data cand intru pe blog-ul asta iar la ea e mai vechi decat la mine , e posibil? si citesc mai departe , da e posibil , perfect posibil pentru ca uneori ,daca suntem norocosi , ne gasim gemenii de suflet , atat de apropiati ca parca ti-ai citi propria viata , ca experientele lor parca sunt ale tale , ca rezolvarile lor parca sunt ale tale , paralelism sau , nu, suprapunere perfecta. Da , Sim , ma bucur  ca te-am gasit si mergem impreuna. By sis!

ce zici de asta? seamana cu ceva? 🙂

scurtatura

scurtatura

fara titlu

Viata-mi s-o trece ca un foc,

un jar mocnit si fara valvataie ,

un vis al timpului ce-ncet se scurge , pierdut intr-un fantastic joc..

Voi fi fericita si voi arde ca o aschie uscata.

Apoi voi plange, singura voi fi …

Atat de singura incat ecoul pasilor mei printre ganduri

ma va face sa tresar.

Apoi voi dori sa dispar…

Dar inc-o flacara voi fi ,

Inc-o iubire

Si inc-un strop de apa peste mine,

ma va preface-ncet in scrum

Si-am sa ma schimb in praful de pe drum…

Voi fi pamant…iar trupu-mi drept va fi un trunchi batran

Picioarele-mi se vor schimba in radacini

si parul meu in pajiste cu flori de iasomie

iar bratele-ncarcate de lumina

in ramuri grele ,

se vor scutura de floarea alb-a sufletului meu.

In umbra visurilor mele , vor paste linistiti mereu alti cerbi ai sperantei.

Dar intr-o zi ,

un taietor de lemne va veni – nu vei fi tu acela-

Imi va desparte crengile de trup

si m-oi preface-n scanduri fine,

albe si drepte lunecand cuminti

pe apa sortii-n jos.

Ma voi asterne cetina de brad,

iubirii tale fraged pat.

Izvor voi fi de apa vie

doinind pe rana dragostei si , cine stie ,

ma voi ingemana cu marea intr-o zi;

neant , eternitate , valul ei voi fi

imbratisand aceleasi tarmuri ale tale

sau …urma pasilor tai pe nisipul moale…

Voi fi pamant…

M-oi ridica pe-un fir de vant

si pasare voi fi

Voi sageta albastrul nesfarsit

Apoi

un vanator necunoscut – nu vei fi tu acela-

ma va ucide cu un gand .

Voi fi pamant,

Ulcior de lut ciocnit cu vin la nunti.

M-oi sparge-n mii de cioburi

De prin curti

m-oi aduna in munti.

Voi creste floare-n parul unei fete

Parfumul meu , iubirea sa i-o-mbete

Voi fi un abur alergand ;

fiinta fara trup , doar sufletu-mi arzand

in palcuri descantate de padure,

in hora ielelor neprinsa de gandire.

Materie ce-si va cata o forma-n vesnicie

sau … puful diafan de papadie.

Si roua diminetilor voi fi

peste copacii adormiti in leagane de frunze.

Voi fi tacerea ta de ganduri nepatrunse.

Racoarea noptilor…

Tu nu vei sti

cand cu o boare-ti voi atinge fruntea-nfierbantata

In toamna vremii aramie frunza am sa fiu , uitata…

Voi fi pamant…

Si stropi de ploi voi fi

si al lor cant.

Voi fi un fulg de nea

cazut usor pe mana ta ,

ma voi topi la focul sufletului tau

si-n ochii tai ,

o lacrima voi fi,

ce va cadea pe-ascuns

la moartea mea.

bazar de vise-„tapet”

farfurii- daca vrei sa ma dai gata ia-mi o farfurie – dar nu orice farfurie. probabil mi se trage si de la mami. cand cumpara farfurii sau strachini pentru impartit , nu se zgarcea niciodata si nici nu cumpara lucruri de duzina. spunea mereu ca daca ei nu i-ar placea sa manance sau sa bea dintr-un vas , cum sa-l imparta altcuiva. rostul vaselor date de pomana este sa fie folosite nu dosite prin dulapuri. interesant , nu? se pare ca-i urmez exemplul. vreau ca toti mortii mei sa fie multumiti. Mamaie avea si ea o vorba cand nu-i placea ceva – e frumos da’ … auzi , alta fatza nu mai are?

vorba a ramas si acum ca mostenire de familie. un mod destul de elegant de a spune ca ceva nu e tocmai pe gustul tau fara sa-l jignesti pe celalalt. bineinteles o folosim doar intre noi ca stim despre ce vorbim. 🙂

bazar de vise – flori si fructe

dupa dorul de albastru au urmat florile si fructele – inca locuiam la bloc si tanjeam dupa gradini , mai ales ca de la fereastra mea albastra vedeam gradina de peste drum , nu prea mare – gradina de oras , de – dar garnisita cu de toate. Si atunci ma razbunam cumparand … farfurii si cani…

bazar de vise – perioada albastra (2)

ai gresit inima

Ai gresit inima …

Ai gresit crezand ca ti-ai aflat fericirea .

N-ai stiut ca tacerea-nsemna de fapt despartirea .

N-ai avut instinctul pasarii care simte furtuna .

Ai gresit inima, ai gresit totdeauna …

Ai gresit inima …

Ai gresit avantandu-te spre inaltimi ,

N-ai stiut ca era doar un joc cu oglinzi si lumini ,

Doar o fata Morgana tesuta de ganduri

Destramata incet de-o aripa de vanturi.

Ai gresit si acum despartirea te doare .

Stiu , ajunsesesi sus , poate mult prea aproape de soare.

Si la fel ca Icar , aripile fragile s-au topit

Si-ai cazut inima , ai iubit si-ai gresit .

Biet bufon ce te minti intre doua batai ,

Ai crezut ca sunt buni toti acei ce sunt rai .

Ai crezut ca si tie triplul salt ti-a iesit …

Ai crezut inima , ai crezut si-ai gresit .

Ai gresit inc-o data, orice-ai face-i totuna .

Dar…. ai gresit inima, tu ai gresit totdeauna.

Asfintit de an

 

E ora cand iubirile se coc

la focul bland al asfintitului de an

cand toamnei despletite-i mai adun

arama frunzelor pierduta , ban cu ban.

E ora regasirilor tarzii

cand cernem intunericul din noi

cand aurul se-alege-n boabe mari

dintre nisipuri stinse , din noroi

E ora cand se-asterne peste noi

albastrul dor al altor inceputuri

cand asteptam , cuminti si visatori,

un anotimp sa ne preschimbe-n fluturi

 

 

Castele de nisip in Spania

 

Tu erai un grande de spania

Iar eu o preafrumoasa senora.

Ne cresteam impreuna visele

In miile noastre castele de nisip…

Erai frumos si viteaz si luptai in turnire,

Curtenitor si-ndraznet ca Fanfan la Tulipe.

Eram bogati, enorm de bogati.

Ne permiteam luxul de-a cumpara fericirea.

Cititorii in stele ne preziceau un destin fantastic

Iar noi , nepasatori si naivi ii credeam.

Ne risipeam viata pe cuvinte poleite cu aur

Traind linistiti fara grija zilei de maine.

Ca sfarsitul poate exista oriunde ,

Ca nimic nu e vesnic , nici nu gandeam.

Dar intr-o zi , o furtuna venita de cine-stie-unde

Ne-a scufundat insula noastra de soare.

Visele , copii nerecunoscatori ,

S-au pierdut aiurea in lume ,

Castelele noastre de nisip s-au scuturat…

Tu , nu mai erai Grande de Spania ,

Nici eu preafrumoasa senora.

Tu ai redevenit cavalerul ratacitor ,

Eu m-am inchis intr-o chilie sihastra

Si-ncet , incet , unul pe altul ne-am uitat

Tristete de toamna

 in ziua aceea mohorata si ploioasa

erai langa mine si totusi erai departe

simteam cum imi scapi printre degete

ca apa , ca nisipul viselor desarte

in ziua aceea atat de incarcata de Bacovia

mi-ai aratat de departe un taram oprit

mi-ai spus – ar pute fi al tau , il vrei?

Apoi ,ca pe-o Fata Morgana , c-un cuvant l-ai topit

In ziua aceea nebuna prmavara

fugise de mine , de tine , de noi

Te cautam in fosnetul copacilor

si te cautam mai ales in tristetea ochilor tai

de atunci te caut si caut primavara

te caut in albul diminetilor in zori

te caut in albastrul departarilor

in singuratatea ploilor, in mine , in noi

Adio , Doamna

Adio, Doamna,

ma voi gandi la tine-n fiecare toamna

te vei plimba tacuta printre frunze

si vei surade trist cu-a tale buze

Frumoasa Doamna

Cu zambet trist si sufletul de toamna

nu-mi spune de adio vreun cuvant

chiar de-mi vorbesti , tot n-am sa te ascult…

Nu plange, despartirea nu te doara

sarutul meu pe mana mea coboara

ma voi gandi la tine-n fiecare toamna

Adio , Doamna.

Toamna bacoviana

 

E toamna mea bacoviana

cu-amurguri violete-n prag

si parca simt cum gandu-alearga

mai razvratit si mai pribeag.

Cararea lui e firul tors

din blondul pletelor de luna

si-argintul stins al vremii albe

tacerea mea il mai aduna.

E noapte-n miezul dezgolit

din stransul palmelor caus

si timpul bate din aripa

cu zbor greoi de carabus.

Migdala descojita-n vis

e luna aburind uitare,

in toamna mea bacoviana

cand gandul meu pribeag , ma doare.

nostalgii…(2)

Doamna Popescu.

O femeie inalta , bine facuta , frumoasa , cu o anume distinctie in tot ce facea. Avea o diploma de haute-couture chiar daca era doar sefa croitoriei din Berca. Locuia intr-o casa veche cu foisor si terasa rotunda. Curtea ei era mereu plina de flori iar pe langa gard avea tei , ciresi si zmeura.Intotdeauna , in mintea mea o asociam cu Doina Badea , avea ceva din inflexiunile vocii acesteia si din alura ei. A avut o soarta ciudata , trista , te intrebi uneori cum de se poate ca unui singur om sa-i fie date atatea greutati. A avut doi copii. Gergel , baiatul a murit la varsta de 29 de ani intr-un accident stupid de motocicleta. Nora ei n-o lasa sa-si vada nepotul dupa moartea baiatului. Culmea e ca cel mic era imaginea vie a tatului sau. Dupa moartea lui Georgel , dl. Popescu a luat-o razna de durere. Incepuse sa bea si in scurt timp s-a imbolnavit.Ciroza. Nu dupa mult timp a murit mama doamnei Popescu , de cancer. Intre timp fiica ei Aurora ( o frumusete de femeie , distinsa eleganta si desteapta ) s-a imbolnavit de cancer mamar. Era perioada cand nu se stia prea mult despre boala asta , a facut o operatie la Cluj (imi aduc aminte ca era un profesor pe vremea aceea , inovator cumva in domeniu – Leontopol parca sa zic) . Insa boala fusese descoperita prea tarziu. Cu toate tratamentele , Aurora a murit dupa doi ani de chinuri fara egal. In nici sase luni a murit si dl. Popescu iar dupa ce toti s-au dus doamna s-a imbolnavit si ea. Acelasi cancer ucigator de data asta localizat undeva la un picior. Casa a ramas unei nepoate care n-a dat nici doi bani pe toate comorile gasite acolo. Zeci de goblenuri ( pictate si lucrate de d-na Popescu) , materiale pretioase , reviste de moda straine ( aduse de fiica ei din Italia) , tablouri , mobilier. Ulterior casa a fost demolata pentru a se face loc unui bloc cu 4 etaje. A fost singura casa demolata din zona.

nostalgii…(1)

Intram emotionata de fiecare data . Ma imbata pe loc mirosul amestecat de fier , talas , cerneala de tipar si tesaturi , apa de colonie si motorina cu care era data dusumeaua de pe jos.

• Saru’ mana dom’Neculaita , m-a trimis mamaie sa-mi dai si mie niste ata alba si niste ace de masina.

• Sa traiesti ,Danusca! Ce face tanti’Anisoara ?

• Face bine , face-o rochie lu’ tanti Leana.
• Zi-i ca vine si Victorita dupa masa cu un material. Vrei o carte?
• Da, vreau. Ti-o aduc inapoi maine.
• Bine , intra si alege-ti c-am primit carti noi ieri.

Luam carti cu imprumut si le duceam inapoi dupa ce le citeam. In schimb , dom’Neculaita ( care nu avea o mana , fusese smulsa din umar si toata viata nu l-am vazut imbracat cu altceva decat cu un halat din doc albastru cu o maneca indoita pana la cot , prinsa cu un ac de siguranta ), ma lasa sa-i fac liniste prin diversele raioane , sa-i asez cuiele in cutii , sa pun atele in ordine , sa-i infasor la loc dantelele desfacute , si sa aranjez vitrina cu carti. Imi placea magazinul , mic , curat , bine garnisit cu comori de tot felul. Ma cocotam pe tejghea pe un val de stamba sau borsec si-l ajutam la masurat sau citeam cate-o poveste cand n-avea clienti. Ma lasa sa am grija de magazin cand iesea afara sa vanda gaz si seara il ajutam sa faca monetarul. Asezam bancnotele de hartie in teancuri de cate 100 de bucati si monedele in fisicuri impachetate in hartie. La sfarsit ma rasplatea cu o hartie nou nouta , fosnitoare de cinci lei sa-mi iau bomboane de la Alimentara. Aveam inclinatii spre zona comerciala , poate si pentru ca parintii mei lucrau tot ca gestionari la un magazin mai mare in Berca. Aveam prieteni si la Alimentara. Acolo ( nu mai stiu cum se numea vanzatoarea) ma lasa sa-i aranjez cutiile de conserve , sa cantaresc faina si zaharul si asez cutiile cu zahar cubic , sticlutele cu esenta de rom , lamaie si vanilie…. Apoi umpleam borcanele cu bomboane si bineinteles ca gustam din fiecare. Praline tavalite in cacao , bomboane cu lapte , bomboane cu miere , bomboane sticloase si mentosane. Rar de tot aducea bomboane de ciocolata cu alune sau cu migdale , in niste cutiute putin mai mari ca un pachet de tigari. Iar bomboanele fondante , ei bine acelea erau la categoria “de lux”.

Cand mergeam la Berca , ma duceam cu mami la Doamna Popescu , croitoreasa numarul unu. Acolo am vazut prima data un goblen si-am invatat cum se coase, acolo am invatat sa deosebesc voalul natural de triplul voal de lana , casaua de casmir , matasea naturala de vascoza , batistul de panza topita , tafta de brocart si cum sa incerc un material daca e natural sau sintetic.

nostalgii…

 Nostalgii…

Ma intreba mai deunazi Elisa despre un material. Cel folosit la copertina … Si mi-am adus aminte o gramada de lucruri despre copilarie.

Robesti. Sat maricel , de deal-munte ,cu oameni gospodari. Eram mica si locul meu preferat era Cooperativa din sat. Era de fapt un magazin satesc in care , in afara de mancare , gaseai orice. Afara in curte tabla , butoaie , galeti , ligheane , maturi , carton asfaltat si petrol lampant intr-o cisterna din care scotea dom’Neculaita cu fel de fel de polonice functie de cat voiai sa cumperi. Inauntru cum intrai pe stanga gaseai cuie de absolut toate marimile , in cutii de lemn si care mai mereu erau amestecate iar eu le puneam la loc pe categorii-se vindeau la kg in niste pungulite de hartie pe care le faceam pe loc, lacate , scule , unelte, lant la metru , farfurii , pahare si cani , tacamuri si alte maruntisuri. Urma zona de parfumerie. Cu sapunuri de levantica , margaritar si trandafir , piepteni , agrafe , elastice de par, sapun de ras , lame , pamatufuri si pomezi si apa de colonie in niste sticle mari cu gat ingust , din care la fel vindea cate 50-100 ml. Veneai cu sticluta de acasa si-ti punea in ea cu niste palnioare mici ca de jucarie. Apoi zona de mercerie cu ate de fel de fel de culori , ate bune de bumbac , cu ace de cusut , foarfeci , crosete , andrele si fel de fel de fire de lana , melana sau PNA si dantele din bumbac la metru . Cateva rafturi cu lucruri de gata , camasi barbatesti , fuste , fulare(iarna si manusi) , capoate si rochii inflorate ,basmale si batice, servete de panza si prosoape de frotir… Zona de papetarie cu tocuri si penite , cu calimari de cerneala , caiete si creioane , gheme de sfoara si carti din Biblioteca pentru toti sau Povesti nemuritoare. Dar cea mai mare zona o ocupau tesaturile. Nu sofisticate dar bune. Panza alba de bumbac pentru cearsafuri , stamba inflorata , borsec , poplinuri pentru camasi , damasc pentru fete de masa , piket pentru rochii , nanghin pentru dos de perne , matase de plapuma , finet si diftina , tergal de fuste si stofa de pantaloni , stofa groasa de lana sau panza topita.

bazar de vise – perioada albastra

Sunt o colectionara.Nu-mi plac lucrurile la set. Imi plac in schimb lucrurile frumoase si pentru ca nu le pot avea pe toate iau cate una sau cel mult doua din fiecare.Nu am alte criterii in a le alege ,  doar sa-ti bucure ochiul. Asa ca la mine rar ai sa gasesti sase obiecte la fel . Iubesc lucrurile desperecheate , vasele ciudate , sticlutele de parfum , cutiile ramase de la diverse crème , sticlele cu forme deosebite , rame , tablouri vechi sau nu , pahare  . Ador broderiile si dantelele vechi , nasturii de sidef , piatra , lemnul , oasele… Bazar de vise.   

Cand locuiam la bloc mi-am desenat mobila de bucatarie special pentru a avea loc de expunere a maruntisurilor. Bucataria era inima casei. Mi-am dorit o bucatarie albastra si-am facut-o. Gresie bleumarin , pereti si faianta alba , jaluzele albastre. Mobila tot albastra. Blatul de la masa , albastru. Covorul albastru. Pana si frigiderul il imbracasem in colant (imitatie de furnir) albastru. Cat ar fi fost de cald , la mine in bucatarie era racoare. Parca adia briza marii.  Deja toti prietenii mei se invatasera si cand veneau pe la mine imi aduceau cate un maruntis macar cu putin albastru.

Iata cateva din perioada albastra.

Ruga

 

Mi-am pus pe frunte cununa de spini

si sunt mai singura ca un Hristos , rastignit pe crucea durerilor.

Din palmele ranite de mangaieri,

doar apa sarata a lacrimilor am sorbit-o ,insetata.

Iar rana din piept ,

am adancit-o cu un ghimpe de dorinta…

Si-am soptit stins ,de dincolo de dragoste:

“Iarta-ma cugete al meu , caci nu stiu ce fac”

Anotimpuri (final)

 

Dar toamna … ei cu toamna e cu totul si cu totul alta poveste.

Toamna e…. o doamna. O doamna frumoasa , distinsa , inteleapta , atat de inteleapta ca poate fi si copila nazdravana – ati vazut doar copaci zapaciti infloriti in octombrie – poate fi si voluptoasa vara , mai calma si mai tandra poate iar in momentele de tristete poate fi si insingurata iarna.

Imi place toamna , o ador, o respect , o iubesc. Soarele-i mai bland , lumina filtrata , fosnet moale de frunze , adieri …fructe coapte , arome amestecate de racoare , roua , rod…

Padurea-si etaleaza nebunia de culori , verde crud ca iarba abia mijita sau verde stins , galben verzui , sau de granata , chihlimbar , rubin si ruginiu, fiecare frunza e un tablou in miniatura , unic , irepetabil… Trunchiuri albe de mesteceni , ca argintul strecurat , profilati pe un cer atat de inalt ..Mi-e dor de mireasma pamantului arat , de aburii ce se ridica dimineata in ceturi fine , de mirosul ierburilor arse pe campuri…

Imi plac diminetile brumate cand copacii isi plang incet plecarea , calm , fara hohote , fara suspine , aproape cu resemnare , frunza cu frunza… Iubesc amurgurile toamnei , bacoviene , violete , melancolice… Mi-e dor de mireasma crizantemelor ce se iau la intrecere cu frunzele. La nici o alta floare nu intalnesti atata diversitate , atata bogatie de forme si culori, tufanele marunte , albe ca musetelul ,simple sau batute , roz ca brandusele sau galbene ca floarea soarelui , bulgari uriasi ca bulgarii de zapada sau delicate petale infoiate , rupte de pe un portelan chinezesc , tufe revarsate, brate de flori , iubitele mele crizanteme inflorite pana la prima zapada si dincolo de ea… Pana si tristetea ei imi place. Tristetea ploilor , nesfarsitelor ploi de toamna , cu picuri aproape inghetati turnand in suflet doruri ascunse. Atatea emotii , atatea trairi , atatea sentimente , toate se regasesc in toamna. E anotimpul iubirilor , mature, profunde…

“ E ora cand iubirile se coc

la focul bland al asfintitului de an

cand toamnei despletite-i mai adun

arama frunzelor pierduta , ban cu ban.

E ora regasirilor tarzii

cand cernem intunericul din noi

cand aurul se-alege-n boabe mari

dintre nisipuri stinse , din noroi

E ora cand se-asterne peste noi

albastrul dor al altor inceputuri

cand asteptam , cuminti si visatori,

un anotimp sa ne preschimbe-n fluturi.

Anotimpuri (continuare)

 

Iar vara… ei bine vara e o curtezana , infumurata si lenesa , capricioasa si razbunatoare uneori , cu amieze grele , fierbinti , uscate sau sufocant de umede , apasatoare. Tolanita lasciv in campuri de aur , in asternuturi fosnitoare de ierburi , isi arunca florile din plete tunand si fulgerand. Nu-i trebuie prea mult sa se trezeasca din amorteala pacloasa sa te plesneasca nervoasa cu o pala de vant pentru cine stie ce vini inchipuite. Apoi din nou sa te imbete in parfumuri isi agata cirese-n urechi , atragandu-te voluptoasa in hatisuri de uitare. Dimineti de foc si amurguri sangerii , zile colbuite si aburi tremurand in zare. Albastru spalacit sau hoarde dezlantuite de furtuna. Nopti aride , fara nicio adiere , risipa de stele pe catifeaua in care se inveleste pentru a o lua a doua zi de la capat pana la epuizare. Stapana atotputernica ce poate nimici totul doar cu o incretire de frunte pentru ca apoi sa te mangaie cu spuma unui val.

Nu, categoric nu ma dau in vant nici dupa vara.

Anotimpuri (continuare)

 

Si nu ma dau in vant nici dupa primavara desi ar trebui sa-mi placa. Revenirea la viata , cantecul naturii , bla, bla , bla … Mai ales pentru una care se da drept iubitoare de natura , plante , flori si iar bla , bla , bla…

(ce expresie idioata “bla…”)Adica un fel de “ sapte vorbe-un ban nu fac”

Mereu am considerat-o o copilita zanateca , nazuroasa , aci ploua aci e soare , florile sunt firave ,prea firave si suave , prea suave , prea roz si se trec prea repede. Campurile azi sunt negre maine verzi poimaine albe. Iar cerul , ei da cerul e mult prea limpede , prea crud , lumina solara inca prea rece , uneori straina , scoate la iveala mizerii ascunse peste iarna , uscaturi si putregaiuri , izvoare cristaline pe langa mormane de gunoaie “civilizate”. Numai zapacita asta poate sa puna un splendid ram inflorit langa o mocirla puturoasa. Sau un fir de ghiocel intr-un morman de zapada . Nestatornica precum un ied lovit de streche sarind pe toate patru picioarele , azi inseala bobocii de cais cu un soare firav iar maine le cerne in cap zapada mieilor. Apoi vin ploile , la fel de zarghite , ar tuna dar n-are forta , ar tine-o mai mult dar n-are rabdare. Si la fel ca un copil neastamparat si greu de stapanit ne da dureri de cap si astenii de primavara. Agitatie , zumzait de gaze bete de miresme , carabusi de mai si nopti infrigurate. Ma ravaseste de fiecare data sosirea ei si niciodata nu sunt pregatita pentru a doua zi.Prea multa lumina , prea mult cer , prea mult verde si prea crud. Stapana cea mica ,aparent nestiutoare si care incurca cu buna stiinta toate itele. Nu, sigur nu ma dau in vant dupa primavara.

cautare

 Speram sa fi uitat poezia asta. Sa fi ramas acolo intr-un ungher , doar o amintire , trista candva , acum doar o amintire si atat…Speram sa nu mai ajung vreodata la aceste versuri dar… acum chiar asa ma simt. Sfasiata de incertitudini , de griji , intre speranta si agonie…

Mi-e sufletul campie fara margini

pe care manji salbateci alearga cu coamele in vant…

Manunchiuri de ciulini , rascoliti de suflul toamnei ,

mi-s gandurile grele…

Ma prind nebuna-n goana lor flamanda…

Alerg si caut…

Caut izvorul la care alta data se adapau cerbii sperantei

si nu gasesc decat pamant framantat de copite…

Alerg si caut…

Si-acolo unde lumina inalta coloane ,

ruine ofilite starnesc ecouri aspre.

Stanci arse de-ntuneric musca sumbru

din soarele pe care-l caut alergand…

Si caii mei salbateci adulmeca-ngroziti

si sfasie-n copite campia mea de fum…

Lumina striga , plange , cu lacrimi de lumina

si caii mei salbateci pasc noapte si noroi

si iar pornesc in goana de coapse unduite

sau rumega-n tacere-ntunericul din noi…

Fuioare-innegurate se torc pe roata sortii

si eu alerg si caut miros de primaveri…

Doar hoardele de frunze , uscate si pribege

au mai ramas din basmul livezilor de ieri…

Si caii mei salbateci se pierd pe drum de luna

-fantasme alungate din haosul ceresc-

si pasii mei tresalta peste campia stinsa

si eu alerg… si caut… si nu ma regasesc…

Anotimpuri

Nu, nu ma dau in vant dupa iarna.

Iarna … cotoroanta batrana si nesuferita sau cruda craiasa a zapezii . Moartea alba dansand in jocul ireal al fulgilor de nea , pictand griuri colorate pe ceruri valatucite de fum. Nopti cu luna plina si stele inghetate strapungand bezna universului. Flori de gheata la geamuri , viscole furibunde ridicand ziduri de omat. Dimineti mohorate sau soare straveziu , ceturi zdrentuite , filigran de chiciura … Amurguri palide , bolnave…Carduri de corbi croncanind a pustiu , copaci cu bratele negre incremenite intr-o ruga stramba , urlete lugubre de caine vagabond si zapezi . Albe sau negre sau gri , pufoase si efemere sau inghetate , scartaitoare sub bocanci sau mocirloase , zoioase … Zile scurte , triste , nopti lungi si mai triste. Pustietate , drumuri pierdute-n troiene cand gerul crunt iti taie respiratia si cauti aproape cu disperare caldura unui vreasc …. Stapana absoluta , cu suflet inghetat…Nu , nu ma dau in vant dupa iarna .

singuratate

 

12 fara un sfert. Singura in bucataria goala , doar televizorul de dincolo merge singur asa cum stie el , pe un canal aiurea , cred ca AXN sau Hallmark . Nu ca ar fi prima data dar e prima data cand sunt singura in casa asta. Fetele sunt plecate , Madalin e la spital. Si ma bucur sa-l stiu mai bine si ma cutremur de singuratate. M-am mai dezmortit putin postand pe diverse blog-uri care-mi plac. Speram ca si al meu sa placa dar nu am prea multi vizitatori. Poate nu-i destul de interesant. Oricum , am intrat in marea lor comunitate si ma bucur cand ma regasesc in comentariile sau postarile celorlalti. Asta totusi inseamna ca nu sunt chiar singura.

Imi umbla ganduri triste prin cap.Si ma chinui sa le alung. Am fost afara mai devreme , am jumulit niste buruieni , am curatat cateva rosii , am cules cateva flori , am dat la caine si cam atat. Ma simt fara rost. Cred ca singura as muri intr-un timp extrem de scurt. Acum o inteleg pe mami (Dumnezeu s-o odihneasca) cand spunea ca fara tati nu poate trai. Drept pentru care dupa fix doi ani de la disparitia lui ( niste medici nepasatori sau nestiutori si o banala pneumonie dusa pe picioare degenerand intr-un cancer pulmonar extrem de agresiv), a venit la mine , parca sa-si ia adio , i-am dat fetele in vacanta si la cateva zile , in Vinerea Mare s-a stins si ea. Imi povestea ca l-a tot visat pe tati care-i spunea ca anul ala nu mai voia sa faca Pastele fara ea. Si ea l-a ascultat.

S-au dus tineri. Nedrept de tineri. Aveau amandoi aceeasi varsta cand au murit. 58 de ani. N-au apucat sa-mi vada fetele mari , n-au apucat sa-mi vada casa , n-au apucat mai nimic. Au muncit toata viata si cand sa se bucure de liniste , de casa lor , de viata lor si-a noastra , s-au dus. Si-mi amintesc si acum discutia avuta cu mami inainte sa plece. Urmaream la vremea aceea o telenovela . Nu sunt o impatimita a lor dar unele ma inspirau ( haine , case , gradini , atitudini ; e drept in ultimii ani n-am mai gasit niciuna sa ma atraga) Clona se numea filmul respectiv. SF-ul sa fie de vina? Si ea ma intreba

–Oare dupa moarte mai exista ceva sau pur si simplu pierim si gata? Se termina totul?

Iar eu am luat intrebarea in gluma si i-am raspuns.

–Nu fii asa mai mama , doar n-ai de gand sa ma lasi si tu! Oricum , daca e sa fie ceva , da-mi si mie un beep si-o sa stiu.

Apoi am ras si-apoi am plans amandoua de dor si a doua zi a plecat. Nu era prima data cand pleca de la mine dar parca am simtit ca e ultima oara. Nu-mi venea sa-i dau drumul din imbratisare si tot drumul pana la autogara i-am repetat “sa ma astepti ,mamile ca vin curand acasa” Mi-a raspuns “ Bine mamile , te astept. Am multe sa-ti spun” In aceeasi zi povesteam despre ea la birou si-am zis la un moment dat “mama mea , Dumnezeu s-o ierte “ Apoi mi-am dat o palma peste gura “ Doamne ce tampita sunt , cum sa zic asa ceva , mama mea traieste.”A venit seara. Am vorbit cu ea la telefon apoi tarziu in noapte m-au sunat fetele speriate (Madalina era in clasa a opta) “Mamaie nu se simte bine , o doare rau capul.” Erau singure , au chemat ambulanta , am sunat si eu de la Giurgiu pentru ca ele erau prea mici ca sa le creada cineva.A trebuit sa duc munca de lamurire ca nu e o gluma proasta. Degeaba … A murit , un atac cerebral. Agonia a durat exact doua ore timp in care Ambulanta a ajuns de la Buzau la Berca (un drum de 20 de minute). In mod normal cam trei ore dureaza un drum de la Giurgiu la Berca. Dar asta e sistemul nostru sanitar , de doi bani.Oricum, au ajuns prea tarziu.

Ea nu m-a mai asteptat… S-a dus sa faca Pastele cu tati dupa ce toata ziua pregatise cozonaci , pasca si drob. Dar s-a tinut de cuvant. Dupa inmormantare , multe nopti n-am putut dormi. Ma gandeam ca daca as fi fost alaturi de ea poate puteam s-o salvez. Intr-una din nopti m-am ridicat din pat – nu mai puteam sta , nu puteam dormi , m-am dus la bucatarie sa fumez o tigara. Aveam la vremea aceea un telefon mobil si telefonul fix. Numarul de la fix era introdus in mobil ca ACASA. Era cred ca trei noaptea , fumam si plangeam. Si deodata in linistea noptii a sunat mobilul. Am incremenit. Cine putea fi la ora aia. Lucram la o firma in Zona libera si ma ocupam de partea de transporturi. Aveam camioane care plecau in strainatate dupa marfa , eu le gaseam curse pentru plecare , ma ocupam de acte , de trasee , mai ramanea cate un sofer prin cate o vama … Mi-am zis , nu se poate , la ora asta nu m-au sunat niciodata. Nu mai puteau astepta pana dimineata? Tremuram totusi , pentru ca telefonul suna continuu. Mobilul era langa fix. Si suna , suna … L-am luat in mana si-am apucat sa vad apelantul. Era ACASA. Adica fixul meu , ma suna pe mobil cu mine langa ele. Si-apoi s-a oprit brusc. Si n-am mai avut nicio indoiala. Era beep-ul de la mami. Si cumva , m-am simtit usurata …

De atunci nu mai suport spitalele , de-atunci am o aversiune ascunsa fata de medici.De-atunci nu mai pot sa plang. E doar un geamat mut plansul meu. Ca in cosmaruri , cand ai vrea sa strigi sa urli si nu poti. Si tot de-atunci nu mai am nici sarbatori. Aveau nume de sfinti Nicolae si Maria. De atunci sf. Nicolae nu-mi aduce decat lacrimi , Craciunul e o zi ca oricare alta , sf. Maria la fel. Pe tata l-am inmormantat pe 1 Martie , Ziua Mamei e o zi trista iar Pastele (indiferent de data la care cade) nu inseamna decat moarte. Mi-e dor de ei. Un dor care ma doare , ma sfasie. Au fost niste parinti minunati , avangardisti , extrem de intelegatori si moderni chiar daca nu erau scoliti la scoli inalte. La noi n-a existat eternul conflict intre generatii. Cand m-au avut pe mine erau aproape copii. Aveau 19 si 21 de ani. Si se iubeau si m-au iubit. Am crescut in dragoste.

Datorita tatei mi-a placut matematica , datorita mamei am facut liceul de informatica ( erau doar trei in toata tara). Imi spunea , o sa vina o vreme cand toti vor avea nevoie de informatica. A venit acea vreme. De la tata am invatat sa manuiesc (atat cat pot, fara sa depind de vreun mester) bormasina , surubelnita si-mi place sa mesteresc. De la mama am invatat sa cant ( desi de atunci nu mai pot s-o fac), am invatat broderia , am invatat sa pretuiesc poezia si frumosul. De la tata am invatat sa nu-i judec pe altii , de la mama am invatat sa-i judec corect. De la tata am invatat sa nu mint , de la mama am invatat sa nu ranesc cu vorbe. Vorba nu poti s-o iei inapoi. Daca nu stii ce sa spui , decat sa doara vorba ta , mai bine taci.

Imi lipsesc enorm. Si-atat… Bucurati-va de parinti cei care-i mai aveti , amintiti-va de ei cu drag si pretuiti-i, cei care i-ati pierdut. Iubiti-i oricum si multumiti-le ca au existat si ca existati.

dezvaluiri- tunelul timpului

Imi vine destul de greu sa vorbesc despre mine. Imi place sa cred ca sunt tanara (inca) . Daca ma intrebi repede cati ani am sunt tentata sa spun 31 . Am ramas cumva blocata la varsta asta desi au trecut niste ani buni de atunci si ridurile de la coada ochiului chicotesc si ma tradeaza. Dar probabil ca mai mult conteaza cum te simti. Eu ma simt inca de 31 si n-am de gand sa imbatranesc prea repede. Sper sa si reusesc. Oh si parca de cand m-am mutat acasa , chiar am intinerit. O fi pamantul de vina. Pamintul , mama Gaia , ma plec in fata ei cu umilinta in fiecare zi si-i multumesc pentru ce-mi ofera in schimb. Viata. Imi place sa simt pamantul revan in palme si sa-l mangai chiar si atunci cand il ranesc cu sapa sau cazmaua. Parca sunt copila de altadata , alergand desculta in tarna si cu parul in vant. M-am nascut si am crescut la tara la bunicii mei intr-un sat din zona de deal a Buzaului. Robesti se numeste. Cand eram mica ma gandeam la semnificatia acestui nume. Acum cred ca i-am gasit-o ; Rob esti , rob al pamantului si-mi place sa fiu asa. Oricum acolo ne intoarcem. Ai mei acolo ma asteapta… dar inainte de asta mai am de incercat cateva lucruri.

Nu prea stiu ce sunt dar stiu sigur ce voi fi.

„Viata-mi s-o trece ca un foc,

un jar mocnit si fara valvataie ,

un vis al timpului ce-ncet se scurge , pierdut intr-un fantastic joc..

Voi fi fericita si voi arde ca o aschie uscata.

Apoi voi plange, singura voi fi …

Atat de singura incat ecoul pasilor mei printre ganduri

ma va face sa tresar.

Apoi voi dori sa dispar…

Dar inc-o flacara voi fi ,

Inc-o iubire

Si inc-un strop de apa peste mine,

ma va preface-ncet in scrum

Si -am sa ma schimb in praful de pe drum…

Voi fi pamant…iar trupu-mi drept va fi un trunchi batran

Picioarele-mi se vor schimba in radacini

si parul meu in pajiste cu flori de iasomie

iar bratele-ncarcate de lumina

in ramuri grele ,

se vor scutura de floarea alb-a sufletului meu.

In umbra visurilor mele , vor paste linistiti mereu alti cerbi ai sperantei.

Dar intr-o zi ,

un taietor de lemne va veni – nu vei fi tu acela-

Imi va desparte crengile de trup

si m-oi preface-n scanduri fine,

albe si drepte lunecand cuminti

pe apa sortii-n jos.

Ma voi asterne cetina de brad,

iubirii tale fraged pat.

Izvor voi fi de apa vie

doinind pe rana dragostei si , cine stie ,

ma voi ingemana cu marea intr-o zi;

neant , eternitate , valul ei voi fi

imbratisand aceleasi tarmuri ale tale

sau …urma pasilor tai pe nisipul moale…

Voi fi pamant…

M-oi ridica pe-un fir de vant

si pasare voi fi

Voi sageta albastrul nesfarsit

Apoi

un vanator necunoscut – nu vei fi tu acela-

ma va ucide cu un gand .

Voi fi pamant,

Ulcior de lut ciocnit cu vin la nunti.

M-oi sparge-n mii de cioburi

De prin curti

m-oi aduna in munti.

Voi creste floare-n parul unei fete

Parfumul meu , iubirea sa i-o-mbete

Voi fi un abur alergand ;

fiinta fara trup , doar sufletu-mi arzand

in palcuri descantate de padure,

in hora ielelor neprinsa de gandire.

Materie ce-si va cata o forma-n vesnicie

sau … puful diafan de papadie.

Si roua diminetilor voi fi

peste copacii adormiti in leagane de frunze.

Voi fi tacerea ta de ganduri nepatrunse.

Racoarea noptilor…

Tu nu vei sti

cand cu o boare-ti voi atinge fruntea-nfierbantata

In toamna vremii aramie frunza am sa fiu , uitata…

Voi fi pamant…

Si stropi de ploi voi fi

si al lor cant.

Voi fi un fulg de nea

cazut usor pe mana ta ,

ma voi topi la focul sufletului tau

si-n ochii tai ,

o lacrima voi fi,

ce va cadea pe-ascuns

la moartea mea.”

 Cuvintele acestea le-am scris cu mult , mult timp in urma . Mai bine zis mi-au fost „dictate” de o entitate necunoscuta intr-o noapte ploioasa , pe cand fumam o tigara intr-un balcon , la niste rude in Brasov. Aveam 19 ani si a doua zi aveam examen de admitere. Un strop de apa imi stinsese tigara. Am aprins-o din nou si apoi cuvintele au curs pur si simplu .  Am terminat tigara tremurand de emotie si fara sa aprind lumina am inceput sa scriu pe hartiile insirate pe masa. N-am avut curajul sa citesc atunci pe loc ce scrisesem. Le-am citit a doua zi infrigurata si de atunci n-am schimbat nici macar un cuvant. Si tot de atunci caut un titlu. Inca nu l-am gasit…