Adrian Paunescu- poezii pe care le iubesc (3)


Repetabila Povara

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.
Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.
Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns

Anunțuri

Adrian Paunescu-poezii pe care le iubesc


Degetele Tale

Sunt degetele tale, subtiri ca niste vreascuri,
Ce mi-au ramas din toata padurea disparuta
Într-un tinut de gheata si de pîrjol te muta
Fiinta mea, plecata prin lume, dupa vreascuri.

Ma simt ca o femeie batrîna si saraca,
Plecata prin padure sa strînga niste vreascuri,
Eu degetele tale, subtiri ca niste vreascuri,
Le simt cum dau caldura ca vremea sa-mi mai treaca.

Atît îmi mai ramîne, padurea au furat-o,
Padurea au schimbat-o pe aur si avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Sa-mi zabreleasca ochii si fruntea rece, iat-o,
Sa-mi încalzeasca duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

Adrian Paunescu – poezii pe care le iubesc (1)


O poezie atat de plina de durere pe care n-o poti intelege decat daca ai pierdut pe cineva drag.

Telefon peste moarte

În lumea numelor straine,

Ma simt, si eu, un strainez,

Iau telefonul lînga mine

si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama

Ca neamul meu, acum, e frînt,

Mi-e dor de tata si de mama,

Dar nu au numar, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata

si în necunoscut ma zbat,

îi sun pe mama si pe tata,

Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca

si aparatul n-are ton,

Deodata aflu si tresar ca

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,

Cu lacrimi bine va cuvînt,

Si uit ca ati plecat departe

Si n-aveti roaming, sub pamînt.

Formez un numar, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar stiu ca mort e cel ce moare

si nu mai vine înapoi.

Si, vai, de-atîta timp încoace,

Va chem si-n visuri, sa v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,

Probabil, cînd o fi sa mor,

Am sa va caut în morminte,

Pe-un numar de interior.