Dor de Missy…..


IMG_8969

Ne legam sufleteste de vietatile de langa noi atat de tare si atunci cand dispar e ca si cum ai pierde un membru iubit al familiei. E deja a treia zi fara Misilica si e groaznic. Nimic nu mai e la fel. Nu mai pot sa dorm , am in permanenta un maaaare nod in gat , imi vine s-a strig mereu si ma infranez si simt ca ma sufoc , simt ca nu mai pot respira.Si plang cum n-am mai plans de foarte multa vreme.  Si mi-e dor de ea. Si nu doar mie ci noua tuturor. Casa si curtea si gradina sunt pustii. Nu-mi mai sare nimeni in fata dintre tufele de langa poarta , nisipul de joaca unde facea tumbe e neatins. Locul ei pe soclul gardului e gol. Nu se mai intinde-n prag nici nu ma mai urmareste cu privirea cand umplu castronelul cu mancare. Nu mai doarme pe canapea la picioarele lui Madalin , nici pe masuta de televizor , nici pe masa din bucatarie , nici intinsa lenes in iarba, nici incolacita langa Kimi. A disparut pur si simplu. Ea care n-a lipsit niciodata atat de mult de acasa. Chiar daca in timpul verii dormea afara , dimineata era prima la usa s-mi spuna „buna ” si sa se alinte dragastos pe langa Kimi. Era o pisica frumoasa , desteapta si cu personalitate. Am strigat-o , am chemat-o , i-am cantat cantecelul ei de venit acasa. Nici nu apucam bine sa deschid gura ca se itea din ierburi si venea la apel. De data asta , NIMIC. De trei zile o caut , pe marginea drumului , prin gradini , prin curti , o astept inca sa mai apara dintr-o tufa sau dintr-un pom. Exclus s-o fi ucis-o vreun caine – toti maidanezii de la drum erau prietenii ei. Niciunul n-o latra , stateau doar impreuna la leneveala cat era ziua de lunga. Si-apoi as fi gasit-o cumva. Exclus s-o fi calcat  vreo masina ca nu prea trec pe aici si iar as figasit-o. Sa fi plecat asa aiurea n-avea motiv ca era regina casei.  Si-atunci ma intreb – a plecat de buna voie sau nu? Ma bucur ca n-am gasit-o pe vreo margine de drum – asta ma face sa sper ca inca e in viata. Dar pe unde-o rataci , cine o fi luat-o , cine are grija de ea , cine-o iubeste si cine o mai rasfata? Daca o mai rasfata cineva…  Daca o vedeti dati-mi de stire. Va rog. Fie-va mila de noi si de oful nostru. Cei care ati pierdut pe cineva drag stiti despre ce vorbesc…..

In loc de La multi ani!


Cred ca nimic nu ma enerveaza mai tare decat o conexiune proasta. Nici macar ceata asta nesuferita care nu se mai termina. Ai zice ca toata zapada ce-ar fi trebuit sa cada a ramas acolo in aer intr-o suspensie incert laptoasa ,dar patrunzatoare ca un junghi in coste. Macar nu-i un ger muscator , s-ar fi asezat minune de chiciura pe toate-n jur. Macar atat , ca zapada zis-au babele cele cititoare-n ceapa ca nu va fi anul asta. Poate la anu’. Dar sa revin. Ma vaitam inainte ca nu-mi prea merge netu’. Ne-au schimbat provideru’ si acum nu mai merge nici cat inainte. Cam asta ar fi in mare motivul pentru care m-am tinut deoparte de blogareala anul ce tocmai s-a dus. Si parca am asa o senzatie ca anul asta parca n-a pornit cu motoarele turate in plin. E asa o moleseala a zileleor pe care n-o pot descrie. O fi din cauza de concediu. Nu , nu sunt in concediu. Tocmai l-am terminat. Cu sarbatori cu tot. Ca de obicei cu musafiri multi si dragi de Craciun si ceva mai singurei de revelion. Dar nu despre sarbatori voiam sa va povesesc ci despre Cutzica sau Panseluta. Pai daca-mi pleaca copiii de acasa trebuie sa-mi gasesc altii de care sa am grija. Si l-am gasit. Desi eram tare suparata pe javrita lui tanti Maria c-a muscat-o pe Madalina de picior chiar cand sa plece in vacanta si tot ce insemna caine pe strada era un potential “muscator” n-am rezistat privirilor unui maidanez ce-si face veacul prin balariile de langa noi cam de un an – poate doi. Nu stiu de ce anul asta mi-a atras atentia mai mult decat alta data , poate pentru ca toti care treceau pe drum – probabil de frica – aruncau cu cate-o piatra in el. Pana-ntr-o zi cand m-am enervat si le-am zis sa-l lase in pace ca-i catelul meu. Si ca sa dovedesc asta am iesit si i-am dat ceva de mancare. Nu mare lucru , un colt de paine pe care i l-am aruncat si eu putin tematoare ca nu stiam ce are de gand. M-a privit intai banuitor , apoi a fugit crezand ca-i tot o piatra apoi si-a facut curaj si s-a apropiat. A mirosit bucata de paine , a luat-o si-a disparut in buruieni. Seara cand am venit de la birou l-am zarit asteptand langa gard. Tocmai cumparasem crantanele pentru Max asa ca i-am lasat si lui o portie. Dimineata nu mai erau. Nici el. A aparut insa dupa cateva minute , tot banuitor dar dand usurel din coada. I-am lasat mancarea in acelasi loc si ritualul s-a tot repetat cateva zile. In cele din urma am capatat curaj si el si eu si ne-am apropiat. Suficient incat sa-l mangai pe cap. A inchis ochii si-a scheunat incetisor. Mi-a fost tare mila de el. In dimineata urmatoare deja ma astepta la poarta topaind si miscand frenetic din coada. Acum stiu ca era semn de bucurie. Nu l-a interest mancarea cat gestul de mangaiere pe care-l cersea parca din privire. Asta pana ieri dimineata cand s-a intamplat ceva ce m-a impresionat cum nu credeam ca se poate. A venit la poarta si s-a apropiat timid cu coada intre picioare si privirea intr-o parte. Am inceput sa vorbesc cu el – hai Panseluta , vino si mananca , ce faci , nu-ti fie frica , nu te bate nimeni. M-am lasat in genunchi cu castronul in mana. Atunci s-a asezat si el in fata mea,l-a impins cu botul deoparte si cu aceeasi privire spasita si-a pus labuta pe genunchiul meu.L-am mangaiat iar pe cap , i-am scos doi ciulini din blana si-am stat asa om si caine in genunchi fata in fata tinandu-ne unul de celalalt. Am mai vorbit putin – bineinteles eu , i-am promis ca vin pe seara si i-am zis sa ma astepte. Si m-a asteptat. Bucuros nevoie mare , frematand de nerabdare. Nu mancarea conta – dovada ca nici nu s-a atins de ea prea curand ci portia de mangaiere era mai importanta. M-am gandit ca a fost o intamplare insa azi totul s-a petrecut intocmai la fel ca ieri. La fel m-a asteptat la poarta , la fel m-am lasat in genunchi si la fel a venit si si-a pus o labuta pe piciorul meu. Am vrut sa ridic mana sa-i pun castronul in fata dar m-a oprit punandu-si din nou labuta peste mana mea , usor , usor sa nu ma raneasca cumva de parca mi-ar fi spus – mai stai putin asa , mangaie-ma putin , e asa de bine. L-am ascultat , l-am mangaiat si l-am privit mai atenta. E un maidanez frumusel chiar daca are boticul putin stramb , alb cu negru in proportii relativ egale, e ca o pansea de unde si numele , timid rau si tare tare doritor de a apartine cuiva. Pana una alta e paznicul nostru de dincolo de gard. Acum are un teritoriu de aparat. Pe care l-a marcat la fiecare stalp spre enervarea lui Max care l-a marcat si el dar pe interior. Ma amuz cand ii vad pe amandoi , unul de-o parte celalalt de alta a gardului incercand sa-si extinda aria. Nu se latra unul pe altul , doar se masoara , probabil au inteles ca-i aceeasi mana care-i mangaie pe amndoi.:)
IMGP7177

IMGP7178

later edit : ritualul se repeta in fiecare zi
later later edit : intre timp a disparut si ceata 🙂

in garsoniera lui….


era si vremea ca dupa mai bine de doi ani sa-si gaseasca si Rexus Maximus locul. A scapat de noroi pentru ca am pavat spatiul de la platforma si pana la gard cu dale de beton , i-am tras un gard cumsecade din plasa sudata (nici gardul de la curtea noastra nu arata asa de bine) , din panzele vechi de la terasa i-am incropit si-o copertina pentru miezul zilei ( pana vor creste pomii ) si are baiatul meu loc de intors si de jucat. A scapat in primul rand de lantul ala nenorocit pe care nici eu nu puteam sa-l sufar dar n-aveam ce face ca altfel ar fi terminat tot prin curte. Curios , acum nu mai rastoarna cratitele , nici nu se mai ridica in doua labe cand intram la el sa-i facem curat sau sa-i punem mancare. Nici nu mai latra ca apucatul la tot ce misca pe drum. E mai serios , mai cuminte. Nici mizerie nu mai face peste tot , are un loc anume unde-si face nevoile. Ce sa mai vorbim , si-a stabilit deja locul de masa , cel de siesta , cel de adapost si cel de curatenie. Si nu le amesteca de loc. Acu ‘ de-am putea sa-i facem si o baie….

Această prezentare necesită JavaScript.