lehamite…

chiar nu stiu cum va e voua mie insa mi-e o lehamite de moarte. Nu simt nimic legat de sarbatorile astea. Dar chiar nimic… O fi vremea de vina. E cald , atat de cald ca as putea jura ca vine primavara , aerul miroase a primavara , iarba proaspat rasarita , pamantul reavan dupa amarata de ploaie de acum o saptamana , ceata de dimineata si soarele lancav de la pranz… Destul ca toata toamna a fost ger de-au crapat si pietrele si florile. Na , acu’ vine primavara la mijloc de decembrie. Imi amintesc , in primul meu an aici a nins fix de 1 noiembrie. Dupa douazeci de ani sa zic mersi daca voi vedea un fulg in ianuarie. An prost – an prost? cine mai stie , sigur a fost insa un an nesuferit , de-a ‘ndoaselea… Nu am cumparat brad , poate voi cumpara – sigur trebuie sa cumpar dar probabil peste inca o saptamana , daca vor aparea pe aici – pana una alta n-am vazut… 

Singurul copil pe care-l avem acum in casa si anume Kimi nu a plans de dorul bradului deci mai asteptam. Nu vrea nici portocale – oare d’aia miroase a primavara , ca nu miroase-a portocale ? , nu vrea nici ciocolata nu vrea nici jucarii ca n-am gasit nicio scrisoare pentru Mos.

Da , ideea e ca oricat m-as stradui parca am o panza pe creieri , o lentoare si-n gandire si-n privire ca sa nu mai zic de  miscare. Mai mult , leandrul pe care l-am bagat in casa ( ca era plin de boboci) a inflorit. Pai cum sa mai cred ca vine iarna , cum sa-mi miroasa a Craciun? Nu tu ger , nu tu zapada inghetata scrasnind sub talpi , nu tu perdea de fulgi rotitori in vazduh , nici macar un viscolas acolo , nimic , doar soare , uscaciune ,  cald , nesuferit de cald. Chiar mi-e dor sa am chef de sarbatori , mi-e dor de vremea cand alergam sa cumpar cadouri , podoabe pentru pom , fructe si dulciuri , lucram in nestire ca sa termin pana la venirea Mosului plovarul sau bluza sau rochita sau pardesiul sau cine mai stie ce minune. Lucram goblen sau tricotam sau pictam cu fetele tablouri pe pietre de rau. Acum ma oboseste chiar numai gandul…

Da , deja am obosit … Pa …

 

 

Publicitate

din nou acasa

dupa aproape doua saptamani de bananaiala prin minunata noastra tara – vorba unui banc , pacat ca e locuita .

Am plecat luni dimineata pe 20 iunie , o zi placuta , numai buna de drum lung si lung a fost de la Giurgiu pana la Deva la un foarte bun prieten din facultate al lui M. Ca traseu am optat pentru A1 pana la Pitesti , apoi minunata Vale a Oltului – nu am stat decat sa bem o cafea intr-o parcare din Caciulata destul de pustie de altfel- Sibiu si destinatie. Prietenii nostri  locuiesc in Simeria  , un orasel patriarhal la vreo 10 km de Deva , cu multe case vechi si noi , cu gradini inflorite – n-am mai vazut nicaieri o asemenea abundenta de hortensii . In Simeria n-am avut ce vizita in afara de parcul dendrologic la care am ajuns dupa o plimbare pe jos pe stradutele inguste destul de tarziu spre seara. Bineinteles ca ne-a prins si o buricica de ploaie destul cat sa-mi strice cateva cadre cu plante si flori.

A doua zi am mers la Deva , voiam sa vedem cetatea cocotata sus pe-un deal gen Tampa din Brasov. Din pacate telefericul era in revizie si alt drum de acces nu era disponibil ( poate doar vreo poteca dar am renuntat). Am facut cateva poze , am vazut complexul sportiv asezat chiar la poalele dealului , complex care a dat lumii atatea campione la gimnastica si care se pare ca e inchis de ceva vreme. Pacat….

Am plecat apoi la Hunedoara. Castelul Huniazilor era partial in renovare dar se putea vizita. Hm… ruine , cu cateva mobile vechi amestecate cu ceva oribil din placaj de provenienta mult mai apropiata de zilele noastre. O ghioaga , o armura , o secure , cateva vase si cam atat. O biserica frumoasa in centru , un magazin cu ceramica traditionala – de unde am si achizitionat doua obiecte- in rest ruine comunisto-capitaliste. Blocuri jerpelite , fostul combinat siderurgic demolat sau gata sa cada , tristete…

De la Hunedoara ne-am intors in Simeria nu inainte de a bea o cafea la Cincis la motel de unde am admirat minunata priveliste a lacului lucind bland in soare printre colinele inverzite.

Putin timp la dispozitie , altfel ar fi fost  mult mai multe de vazut dar eram in trecere si ne astepta un alt drum lung catre Moldova.

Ne-am despartit de prietenii nostri – la care ne-am simtit excelent – cu promisiunea ca vom reveni – dar cine stie cand ?!…

La noua eram deja in drum spre Alba Iulia – nu ne-am oprit , am trecut prin Jidvei unde pe langa viile renumite am vazut si o livada protejata cu plase antigrindina – si iarasi ne-am promis ca vom lua si noi asa ceva de la Dedeman.

Am continuat catre Sovata , Praid , intrand in munte , „deplangand” cele mai „defavorizate judete ale tarii” , atat de defavorizate ca nu vedeai altceva decat vile si pensiuni care mai de care mai aratoase si fitoase. Lacul Rosu – tot nu stiu de ce-i spune rosu- ne-a primit cu acelasi debarcader putred de acum 10 ani , cu locuri de parcare pe marginea drumului dar ,atentie , era parcare cu plata , cu un targ de nimicuri si bagatele de provenienta China , cu kurtos si bere , cu caini vagabonzi , cu terase pustii si  chelneri care ti se adresau in maghiara. Nu s-a schimbat mai nimic mi-am zis – ba da , lipseau tarabele cu tricotaje din lana netoarsa , obiectele cioplite din lemn si ceramica locala. Ei si da , mai jos catre cheile Bicazului rasarisera niste moteluri si pensiuni , abil pitite  in desisul padurii.

Cheile Bicazului , peisaj salbatec si dureros de frumos , un potential imens , infim exploatat – poate face ceva madam frunza verde in privinta asta desi ma indoiesc precum trestia in vant. De ce ar face ceva in locurile cunoscute lasate in paragina cand sunt atatea sali de sport , piscine si telegondole sau ce-or mai fi de facut prin locuri de care n-a auzit nici dracu.

Am ajuns in Piatra pe la orele serii , frumosul oras al lui „Pinalti” strajuit de Pietricica si ne-am simtit acasa. O umbra de tristete ca nu mai avea cine sa ne astepte – Cornelia , matusa lui M. cat si Valicu , sotul ei , un rus cat muntele , sunt plecati de ceva vreme  pe cea lume. Dupa o scurta aprovizionare in piata (locul preferat al lui M.) ne-am dus acasa. Apartamentul ne astepta asa cum il lasasem. Mai pastra inca ceva din atmosfera draga noua pentru ca nu am vrut sa schimbam nimic acolo dupa disparitia  , sa spunem „parintilor nostri adoptivi”.

Obositi dar bucurosi c-am ajuns cu bine am trantit o mamaliga moldoveneasca cu lapte proaspat , cu branza framantata si smantana din belsug si-am adormit fara stiri si fara computer.

Ziua de joi a inceput cu o noua vizita la piata pentru M. si cu matura si carpa de praf in mana pentru mine. Nelocuit de multa vreme si vizitat in pripa ( doua trei zile maximum pe an ) apartamentul adunase destul praf cat sa-mi ia vreo doua zile sa-l pun la punct. Si asta am si facut in timp ce M. se delecta la bucatarie cu ocupatia lui favorita ,  gatind tocanita de ciuperci (hribi) , fiptura  de muschi de vitel adevarat la tava( se topeste pur si simplu in gura) si ciorba de muguri de vitel cu smantana. Printre picaturi am facut si cateva drumuri pe la taxe si impozite , pe la electrica si gaze dar si pe la strandul de la Batca Doamnei sau la Colibele haiducilor. Nu inainte de a aprinde cateva lumanari la mormantul celor dusi si de a imparti ceva pentru sufletul lor. Piatra e un oras de care sunt iremediabil indragostita. De-as putea muta  casa undeva  as duce-o la Piatra Neamt , pe-o culme de deal sau sub padure pe marginea lacului. Un oras frumos , extrem de curat , plin de flori si oameni minunati , cu vorba blanda si cumsecade.

Nu putea lipsi din program si-o vizita , scurta ce-i drept, la manastiri. Aproape , la nici 40 de km , Varatecul ne-a primit cu miros de tamaie si lumanari , cu murmur de rugaciune si-un cer prevestind furtuna. Furtuna care a si fost dar nitel mai departe la Targu Neamt. Dupa turul stiut si un moment de reculegere in locul unde fusesem ultima data cu Valicu am plecat catre Agapia. Agapia , plina de flori ca intotdeauna , revarsate in perdele de muscate curgatoare si begonii ca sa nu mai vorbes de trandafiri – nu , n-am furat niciun lastar desi marturisesc tentatia a existat si inca foarte mare :).

A fost prima data cand am stat la Piatra pe indelete , fara sa ne grabim sa ne intoarcem. Am facut chiar si dulceata de cirese amare – era piata plina- iar catre sfarsitul verii ne vom intoarce pentru afine , mure si bineinteles ciuperci. 🙂

Cel de Sus m-a rasplatit ca mi-am infranat pornirea de a-i devasta gradina de la Agapia cu un targ de flori din parcul orasului de unde n-am plecat fara cateva muscate curgatoare , lobelii , cercelusi , craite , begonii precum si-o ciubota de lut pe post de jardiniera.

Catre Giurgiu am plecat marti , cu escala la Berca – dormit o noapte acasa , curatat morminte la parintii mei , pus flori , aprins lumanari , cumparat carnati de Plescoi originali nu facaturi , vizita la Pusi la Cislau (sora mamei mele) , stabilite  florile pe care sa mi le puna la prins pana la urmatoarea vizita , schimb de impresii si din nou la drum.

Giurgiu ne-a intampinat asa cum il stiam , campie prafuita desi plouase binisor , drumul spre casa cu gropile de rigoare , gradina cu flori noi si…. dar despre asta in alt post. 🙂

Din gradina mamei

Această prezentare necesită JavaScript.

tristeti…

de ce „tristeti”, va veti intreba… Pastele este o sarbatoare a bucuriei , a renasterii , a invierii… E primavara …

Si totusi pentru mine e un motiv de tristete. Pe 26 aprilie a murit mama mea. S-au implinit opt ani de cand a plecat intr-o lume mai buna. Iar in anul in care a murit , 26 aprilie era Sambata Pastelui. Deci inevitabil , indiferent de data la care pica Pastele in fiecare an nu-l pot uita pe cel indoliat de acum opt ani. Si nu pot fi altfel decat trista. Am sa va rog sa ma iertati de pe acum daca in preajma sarbatorilor mari – Sf. Maria ( o chema Maria) , Paste , Sf. Nicolae (pe tata asa-l chema) , Craciun – nu ma voi putea bucura pe deplin , nu voi posta si nu prea voi raspunde. Nu voi fi in apele mele… Nu voi avea unde merge si nici cu cine vorbi….

Telefon peste moarte – Adrian Paunescu

În lumea numelor straine,

Ma simt, si eu, un strainez,

Iau telefonul lînga mine

si n-am ce numar sa formez.

Traiesc, fara speranta, drama

Ca neamul meu, acum, e frînt,

Mi-e dor de tata si de mama,

Dar nu au numar, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata

si în necunoscut ma zbat,

îi sun pe mama si pe tata,

Dar crucea suna ocupat.

Au numere secrete parca

si aparatul n-are ton,

Deodata aflu si tresar ca

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, parinti din moarte,

Cu lacrimi bine va cuvînt,

Si uit ca ati plecat departe

Si n-aveti roaming, sub pamînt.

Formez un numar, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar stiu ca mort e cel ce moare

si nu mai vine înapoi.

Si, vai, de-atîta timp încoace,

Va chem si-n visuri, sa v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu numar desfiintat demult.

Si, daca o sa tinem minte,

Probabil, cînd o fi sa mor,

Am sa va caut în morminte,

Pe-un numar de interior.

Acesta e unul din motivele pentru care-l pretuiesc ata de mult pe Adrian Paunescu.

 Va doresc sa fiti sanatosi si fericiti alaturi de cei dragi voua.

poza din portofel

Cautand nu stiu ce hartoage prin minunata mea geanta mi-am gasit portofelul.

Unul mare , barbatesc , in care nu tin mare lucru , niste carduri de acces pe la metro , niste bonuri , diverse carti de vizita , o lista de cumparaturi scrisa  de mama pe cand traia , o pozisoara de-a Crinei de cand era mica si parea ca-i copilul strazii , un calendar trecut de mult da’  are pe el un crang de mesteceni – e de pe vremea cand , la scoala corespondam cu o rusoaica din Moscova – si in spatele lor inca o fotografie , aproape stearsa de vreme. Doi copii , o fetita de vreo 10-11 ani si-un baietel de vreo 3-4 ani , blonziu cu parul in ochi , imbracati ea cu o rochitica cu carouri , el cu niste pantaloni scurti cu bretele. Imi amintesc rochita , era alb crem , avea fermoar pana sus , gulerul mare rasfrant iar carourile erau cu rosu si bleumarin. Pantalonii erau dintr-un fel de jerse de culoare bleu turcoaz. Baietelul era fratele meu Muguras iar fetita eram eu. Amandoi , la mamaie la Robesti , in gradina din fata. In spatele nostru se vede prispa casei , din scandura , peste care saream in gradina. Langa casa era un nuc cu nuci varatice din care ne scobea tataie mieji gustosi iar noi ne innegream pe maini de la cojile lor , straturile cu zambile batute roz , mandria lui mamaie , via din fata cu struguri buni si parfumati , un mar dulce , caisi si visini pe langa gard …

Amintiri… mi-e al naibii de dor de vremea aceea. Nu aveam nicio grija. Dimineata beam lapte proaspat muls de la capra noastra cu care plecam apoi la pascut ori pe coasta la ferma ori pe izvor la coana Trifonia. Ne strangeam o gasca de copii din vecini si toata ziua alergam prin soare fara teama de „radiatii nocive” de „ploi acide” . Luam mancare la noi – branza cu rosii (fara alte ingrasaminte decat balegarul) si mamaliga rece , beam apa din izvor (cea mai plata din cate exista) , adunam flori si impleteam coronite.  Rontaiam frunze de macris , dulci acrisoare , sau petale de flori de gutui , mancam poroambe si pere padurete fara sa ne doara burta , ne zdreleam genunchii si dadeam cu tarana sa se usuce , iar tepii din talpile desculte ii scoteam cu ac trecut prin flacara.  Seara joaca la drum pana noaptea tarziu cand abia ne adunau ai nostri de prin pomi si gradini. Si eram sanatosi. Si veseli. Copiii nostri  n-au apucat asa ceva. Habar n-au cum miroase fanul proaspat cosit , laptele l-au pomenit doar la cutie , florile de camp sunt doar in enciclopedii sau in poze pe net , joaca lor e plina de violenta si vorbe urate – sau nu e joaca … In vremea copilariei mele satul meu era frumos , cu flori la porti si case ingrijite. Gardurile erau proaspat varuite si lumea iesea seara la poarta , pe canapea la povesti. Era agitatie , lumea muncea , se deplasa , vindea si cumpara , producea. Acum…. nu stiu ,  uitam de traiul linistit , uitam de obiceiuri sanatoase , uitam de valori … Uitam …. ne raman doar amintiri intr-o fotografie alb-negru…